SĂ FIM OAMENI!

Am citit de dimineață mesajul lui Alin și mi s-a părut potrivit să-l postez pe blog, datorită cuvintelor pe care le-a așternut aici și însemnatea acestora.
Personal, cred cu tărie în familia tradițională, chiar dacă ceea ce cred eu nu înseamnă mare lucru pentru unii, a susține familia în forma lăsată de Dumnezeu în contextul în care suntem este ceva cu adevărat dumnezeiesc, acest gând de susținere este pur și simplu din Dumnezeu. Dovada că e adevărat este tocmai împotrivirea atât de mare a celor influențați de domnul veacului acestui gen #boicot și alții.
M-am gândit la un lucru și aș vrea să-l împărtășesc aici înainte de referendum, în cazul în care acest referendum nu va avea succesul dorit de creștini, imediat după, cei care au susținut public familia tradițională vor trebui să se aștepte să fie ocărâți, batjocoriți și eventual dați în judecată. Să sperăm că nu se va întampla asta, însă mobilizarea noastră, a cei ce suntem pentru familia tradițională, ar trebui să fie de proporții, încă nevăzute pe la noi, până acolo că fiecare dintre noi să scoată la vot măcar 100 de prieteni, rude sau cunoscuți. Cât despre cei care preferă să stea în spatele monitorului să judece sau să lanseze mesaje pline de ură îi îndemn să citească mesajul lui Alin de mai jos. Fiți binecuvântati!
SĂ FIM OAMENI
Nu am crezut că un îndemn la omenie, la a ne purta omenește, va trezi atâta împotrivire, însă dezamăgirea mare a venit din partea câtorva tineri creștini. Despre acești tineri scriu aici și cam atât. Nu neagă nimeni faptul că sunt trecuți prin școli și nu contest multe dintre ideile lor, însă există o perioadă în viață, mai ales la vârsta aceasta, când suntem pasibili de multe greșeli, iar ei aici se află. Unii fac o prostie din neștiință, iar alții cu toată știința. Cert este că atitudinea lor este condamnabilă, dar punem asta pe seama vârstei.
Mi se pare îngrozitor de rău să-ți numești frații cocalari, proști, jalnici, vedete, în mod ironic, să-i acuzi de slogăneală de prost gust și multe alte forme de discriminare, pe tema unui cântec care ne îndeamnă să fim oameni. Asta înseamnă dezumanizare. Am simțit în comentariile lor dispreț și un sentiment puternic de ostilitate, atitudine dușmănoasă, iar, din câte știu eu, ura este o formă de ucidere.
Repet, nu contest faptul că sunt trecuți prin școli, dar le lipsește înțelepciunea care vine de sus și care este ușor de înduplecat. În altă ordine de idei, a deține cunoștințe vaste fără a iubi este un mare rău. Cunoștința îngâmfă, în schimb dragostea zidește.
Am avut posibilitatea să călătoresc în toată lumea și să întâlnesc teologi renumiți, predicatori cunoscuți. Mulți m-au sfătuit într-un mod exemplar. M-au chemat lângă ei, m-au iubit ca pe un frate și mi-au oferit sugestii pentru îndreptare și creștere. Trag nădejde că vor învăța și ei școala înțelepciunii și a dragostei.
Oricum, acestor tineri le lansez o invitație. Când treceți prin București, găsiți-vă timp să bem un ceai. Fac eu cinste. Poate reușim să facem front comun și creăm ceva frumos împreună. Promit că nu vă bat 🙂
Să trecem la cântec…
Am ales acest titlu din mai multe motive și am ținut cont de contextul social în care ne aflăm. Oamenii se împart sau sunt împărțiți pe categorii. Vrem nu vrem, societatea ne separă. Îi separă pe cei săraci de cei bogați, pe cei slabi de cei puternici, pe cei urâți de cei frumoși și putem vorbi fără întrerupere despre discriminarea rasială și socială.
Din nefericire și noi facem aceeași greșeală. Postăm fotografii cu oameni speciali, cu oameni faimoși, cu oameni de clasă, susținând prin aceasta că există și oameni mai puțin speciali și fără clasă. Mai pe românește, cei din a doua categorie sunt niște ratați. Așa gândim noi. Aceștia sunt mai puțin oameni și nu dorim să ne identificăm cu ei.
Mai mult, cu toții am auzit deseori că oamenii se comportă ca niște animale sau chiar își doresc să trăiască precum animalele. Am văzut fotografii de la paradele gay în care manifestanții mergeau pe genunchi, cu zgardă și botniță. Am vazut oameni șopârlă, crocodil, câine, șarpe. Și aici vedem regresul: coborârea vertiginoasă pe scara valorilor. Toți am zis cel puțin odată în viață despre cineva: Ăsta nu-i om!
Este trist să vedem rezultatele tragice ale acestui declin. Evoluționiștii ar vrea să credem că oamenii au evoluat din forme primitive, ignorante, animalice la creatura minunată de astăzi.
Apostolul Pavel însă spune opusul: omul a început prin a fi creatura cea mai măreață a lui Dumnezeu, dar s-a transformat pe sine într-un animal, conform Romani cap 1.
În contextul acesta când oamenii se expun goi pe străzi în fața copiilor, cu obiecte de cult religioase așezate în părțile lor intime, sfidând valorile morale, lipsiți de respect și rușine, nu cred că este greșit facem apel la umanitate. Suntem în topul tărilor corupte și tot în top la prostituție, alcoolism, violență fizică și domestică. Ce-i greșit să spui: Veniți-vă în fire, Fiți oameni?
Trebuie să recunosc că sunt șocat de reacțiile oamenilor la acest cântec. Mă tot gândesc că ori sunt eu prea naiv ori lumea a luat-o serios la vale. Îmi sună în minte cuvintele părinților mei, ale învățătorilor și ale profesorilor:
Copii, să fiți oameni! Să vă comportați ca niște oameni!
Conform concepției iudeo-creștine despre omenire, toți oamenii posedă o demnitate intrisecă, fiindcă sunt creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, însă oamenii își bat joc de onoarea aceasta și apoi sunt surprinși de turbulențele morale care urmează. Putem vorbi despre măreția geniului, dar și despre dezumanizarea oamenilor. Despre acea îndepărtare sau pierdere a caracterelor umane mai ales în sens moral.
Oamenii își pierd identitatea și umanitatea sau renunță la ele. El vrea să fie ea, ea vrea să fie el. Ea vrea să fie pisică, el vrea să fie câine. Și toate aceste renunțări sau derapaje au o cauză: îndepărtarea de Dumnezeu.
Versul cel mai contestat a fost acesta: Hai să facem oameni!
Unii s-au gândit direct la sex. Am citit comentariul unui tânăr creștin care menționa ceva despre prezervative. Ce pot să-i spun decât să-i fie rușine. M-am gândit că cei cu o conștiință murdară vor fi primii care vor comenta. Apoi cei care se gândesc doar la actul procreării.
Sincer vorbind, primul gând pe care l-am avut în minte când am ales acest vers a fost acela de a educa, de a forma copiii în cadrul familiei cu valori adecvate oamenilor.
Dacă rămâne loc de interpretare și pentru actul procreării, ce-i rău în asta? Însă repet, gândul central al acestui vers este educarea și formarea copiilor noștri în cadrul familiei cu valori morale și spirituale.
În final, fiți ce vreți voi! Dumnezeu ne va judeca pe fiecare.
Să răspundem cu înțelepciune și dragoste!

 

UN GÂND BUN PENTRU CEI RĂI!

 
Am avut șansa, de curând, să petrec aproape o zi întreagă în incinta cunoscutului penitenciar Jilava. S-a întâmplat acest lucru cu ocazia festivalului anual pe care acest penitenciar îl organizează, și anume Inter Fest 2018. Am ajuns acolo la invitația Asociației Zacheu, din București, care ajută în mod voluntar deținuții, prin diferite programe în colaborare cu autoritățile, de aproximativ 25 de ani. Am fost contactat de dumnealor și m-am bucurat să fiu invitat și să pot lua parte la acest eveniment.
Lucruri pe care nu le-am mai văzut în niciun alt penitenciar am avut ocazia să le văd aici: competiții sportive (fotbal, șah, atletism) la care participau deținuți din peste 20 de penitenciare, coruri formate din deținuți au cântat precum profesioniștii în domeniu, târguri cu obiecte artizanale construite tot de către deținuți, o expoziție de fotografii cu imagini de prin toate pușcăriile din România, invitați de seamă din diferite structuri ale statului, precum și multe ONG-uri; o atmosferă de sărbătoare plăcută atât pentru cei invitați, cât și pentru cadre și deținuți, cel puţin asta am putut remarca în calitate de simplu vizitator.
A fost invitată și presa și cred că este bine, pentru ca oamenii să poată vedea dincolo de zidurile pușcăriilor. S-a discutat acolo despre multe aspecte ce privesc viaţa celor încarcerați, dar în principal s-a dezbătut subiectul reintegrării în societate a omului care pleacă din penitenciar după mulţi ani de zile petrecuți acolo. Acesta se trezește de obicei la eliberare în faţa porților închisorii care se închid în urma lui, neştiind încotro să apuce, unde va dormi în noaptea respectivă și nici când sau ce va mânca.
De ceva ani de zile, se discută în spațiul public despre condițiile groaznice în care trăiesc deținuții din România și se pare că ori nu se dorește a se face mare lucru în această direcție, ori se face însă într-un ritm scăzut. Pe de altă parte pentru a putea schimba aceste condiții este nevoie, pe lângă bani și dorință, și de un anumit număr de ani. Va dura până când condițiile din pușcăriile noastre vor fi precum cele din vest sau cel puţin asemănătoare. De ce este necesară schimbarea condițiilor de trai ale unor oameni care sunt închiși pentru fărădelegi comise împotriva societății? Chiar… pentru ce s-ar obosii societatea să investească bani și timp în îmbunătățirea condițiilor de trai ale unor condamnați? Răspunsul este unul simplu: pentru ca deținutul sau condamnatul, odată ce a terminat pedeapsa și este eliberat, să nu recidiveze. Ce înseamnă asta? Adică în momentul în care ajunge în libertate, după ce și-a executat pedeapsa, să nu mai comită altă infracțiune, adică să nu se întoarcă din nou la vechile obiceiuri.
În România rata recidivei este de 75%, adică 75 de deținuți din 100 se întorc din nou după gratii după ce sunt eliberați. „Foarte bine”, ar putea spune cineva, „acolo le este locul!”. Și este drept, însă în toată această nepăsare, dacă o pot numi aşa, există un pericol, acela că oricare dintre cetățenii normali ai societății pot cădea victime ale acestor oameni. S-ar putea să te trezești într-o noapte cu un hoţ în casă, sau fără portofel după ce ai fost la piață, sau fără casetofonul din mașină sau după caz fără oglinzile retrovizoare ale mașinii și să te întrebi cum a fost posibil. Aceste lucruri se întâmplă, și din nefericire se vor întâmpla mereu, însă putem să facem ceva, iar acest ceva este să ne implicăm cu toții în a-i ajuta pe cei care ies din pușcării să revină la o viaţă normală. Am petrecut câțiva ani de zile printre deținuți, eu însumi fiind unul dintre ei, și pot spune cu toată sinceritatea că sunt unii care probabil nu se vor schimba niciodată și nu sunt puţini aceștia, însă într-un număr mai mare decât cei dintâi i-am întâlnit pe cei care își doresc schimbare, care își doresc o altfel de viaţă, care își doresc ca după ce au fost eliberați să aibă un loc de muncă, să poată închiria o garsonieră, să poată să-şi procure singuri mâncarea, hainele și toate cele de trebuință traiului normal. Am întâlnit astfel de oameni și sunt mulţi, însă cu tristețe spun că nu sunt mulţi aceia dintre ei care reușesc să își vadă visul împlinit. Pentru unii care petrec ani grei după gratii o viaţă normală este un vis.
Am cunoscut un deținut care într-o perioadă relativ scurtă, cred că aproximativ doi ani, intrase și ieșise din închisoare de vreo trei ori. L-am întrebat cu nedumerire: „Mă, omule, ție nu-ți priește aerul din libertate sau care e problema de mereu revii la pușcărie? Răspunsul lui a fost unul care m-a făcut să mă gândesc de două ori înainte să judec, mi-a zis că provine dintr-o familie cu probleme și că mai toată tinerețea și-a petrecut-o după gratii. Mi-a mai zis că atunci când iese pe porțile penitenciarului nu este nimeni care să îl aștepte, nu are un loc unde să doarmă, iar despre mâncare nu poate fi vorba. A încercat de multe ori să evite reîntoarcerea în pușcărie, dar fără succes. Îmi povestea că după 3 zile de stat nemâncat îl rodea stomacul aşa tare că a spart geamul primului magazin în care a văzut salam în vitrină, iar pentru patru batoane de salam și câteva pâini sa întors după gratii, de data aceasta pentru mai mulţi ani. Mi-a zis că în pușcărie, de bine, de rău, în fiecare zi primește o pâine, o ciorbă, o mâncărică și are și un pat unde să doarmă, astfel problemele existențiale îi sunt rezolvate și că oarecum niciodată nimeni nu-i va oferi o mână întinsă. I-am sugerat să nu zică niciodată  niciodată”, pentru că nu poți ști ce are în plan Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.
Motivația principală a societății nu ar trebui să fie doar pedepsirea celui găsit vinovat, ci dorința ca el să aibă șansa să devină un om schimbat, un om normal, care după ce ispășește pedeapsa poate fi asimilat în rândul oamenilor normali.
Suntem o țară de creștini sau cel puţin asta spunem că suntem, atunci haideți să privim atent la Cel care ne-a dat numele de creștini și anume la Mântuitorul Iisus Hristos și la atitudinea Lui faţă de cei greșiți. Maria Magdalena a comis un păcat care era pedepsit cu moartea, însă intervine Domnul și o grațiază, îi oferă o a doua șansă cu mențiunea următoare: „DU-TE ȘI NU MAI PĂCĂTUI!” Ioan 8-11. Dumnezeu prin Fiul Său ne dă acest dar minunat, pe care toți cei numiți creștini ar trebui să îl exercităm din dragoste pentru cel de lângă noi, fie el și deținut, și anume darul necondamnării. Dacă cineva a fost condamnat de un judecător la o anumită pedeapsă, oare nu e destul de mai trebuie și noi să îl judecăm și să-l condamnăm din nou printr-o atitudine respingătoare?
Domnul Iisus spune că nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi (Marcu 2) și că El a venit într-adevăr pentru toți, dar în mod special pentru cei care au nevoie de reabilitare, atât a sufletului, cât și a caracterului. În momentul când ieși pe poarta penitenciarului, de obicei ofițerul de servici îți urează toate cele bune și urarea clasică: „Du-te și nu mai veni!”, însă pentru ca această urare să devină realitate, fostul deținut are nevoie de sprijin. După mulţi ani trăiți diferit, într-un mediu care de cele mai multe ori nu este prietenos, fostul deținut are nevoie să învețe din nou ce înseamnă să trăiești o viaţă normală.
Scriu lucrurile acestea din experiență, iar în ceea ce mă privește pot spune cu toată inima că sunt un om binecuvântat, prin faptul că atunci când am pășit în libertate am fost așteptat de familie, frați și prieteni cu braţele deschise, acesta este numai harul și bunătatea lui Dumnezeu pentru mine. Faptul că Dumnezeu Și-a arătat bunătatea Sa faţă de mine nu mă lasă să stau indiferent faţă de sutele sau miile de deținuți care sunt eliberați în fiecare an și care în mare parte se întorc înapoi după gratii. Astfel am început să vorbesc cu prieteni, apropiați, oameni care conduc afaceri, încercând să-i încurajez ca atunci când un fost deținut va bate la porțile dumnealor pentru o eventuală angajare, să nu îl refuze categoric din prima doar pe considerentul că a făcut puşcărie”, ci să încerce să vorbească, să discute cu un astfel de om, să îl cunoască măcar puțin și apoi de ce nu să-i ofere o șansă. Să oferi unui astfel de om șansa de a avea un loc de muncă implică poate un pic mai mult decât la un om care nu vine dintr-o închisoare. Poate implica un pic mai mult timp în pregătirea acestuia, poate implica un pic mai multă înțelegere, poate și un pic de ajutor în ași găsi un loc unde să doarmă (majoritatea acestor oameni pleacă de la zero) și alte lucruri care nu costă o avere, dar care pot sprijini un om în drumul lui spre normalitate. Probabil că unii angajatori se gândesc astfel: „De ce aş angaja un astfel de om, când pot angaja pe cineva fără cazier.” Răspunsul e simplu, o faci pentru tine, pentru ai tăi, pentru societate și nu în ultimul rând pentru el, pentru deținutul care lipsit de șansa pe care ești tu gata să o oferi, s-ar întoarce degrabă după gratii și asta nu pentru că dorește, ci pentru că nu are alternativă.
Am un frate credincios care conduce o societate cu mai mulţi angajați, începând cu 2016, încă de pe vremea când eram închis la Botoșani, l-am sunat și l-am rugat să primească la muncă o persoană care urma să se elibereze din penitenciarul unde eram. La început a fost cei drept sceptic, însă după ce am mai discutat a zis că din dragoste pentru Domnul Iisus îl va angaja și va vedea pe urmă dacă a făcut o alegere bună. Astăzi acest om are 4 foști deținuți care muncesc în firma sa, este foarte mulțumit de ei și câteodată are impresia că aceștia sunt mai zeloși în atribuțiile lor decât ceilalți, în viitorul apropiat intenționează să angajeze pe al cincilea deținut, acesta mai are câteva săptămâni până la eliberare însă este așteptat.
În una din discuțiile mele cu el s-a arătat mulțumitor lui Dumnezeu pentru acești oameni, cât și pentru ceilalți angajați, care i-au primit omenește pe cei veniți din închisoare, la surprins discuția dintre Marius (un angajat fost deținut) și ceilalți colegi. Marius, la doar 24 de ani, le spunea celorlalți că este în fiecare zi uimit că după aproape un an de la eliberare este încă liber, el fiind un obișnuit al închisorilor încă de pe la 15 ani. Astăzi Marius locuiește într-un apartament pentru care plătește chiria din salariu, se gospodărește singur, își face cumpărături, își face de mâncare, a învățat să muncească pe anumite utilaje și se uită spre viitor fără frică.
În pușcării se desfășoară diferite programe prin care autoritățile fac eforturi să ajute și să pregătească deținutul pentru reintegrarea în societate, însa de cele mai multe ori ceea ce pot face dumnealor are o limită, iar limita este poarta închisorii. Când deținutul a pășit afară pe acea poartă, din acel moment este nevoie de implicare și înțelegere din partea societății. În momentul de față acestea lipsesc, de aceea nu este de mirare că din 100 de foști deținuți 75 se reîntorc în spatele gratiilor.
Știu de pe acum că acest articol nu va fi privit cu mult entuziasm de toți care îl vor citi și probabil unii se vor grăbi să spună că sunt alți oameni care merită ajutați, oameni care nu au comis fărădelegi și aşa este, sunt multe nevoi, sunt mulţi cei care trebuie ajutați, însă cei care se eliberează din penitenciare sunt, după părerea mea, din categoria celor care dacă nu le-ai întins o mână la momentul potrivit, imediat după poate deja fi prea târziu.
Închei aici cu speranţa că Dumnezeu va deschide inimile câtor mai mulţi spre această categorie de oameni şi că tot El va transforma vieţile câtor mai mulţi puşcăriaşi.
 

Casă dulce casă…

M-am gândit mult la cum să încep a scrie acestă scrisoare, ținând cont că este prima pe care o scriu dintr-un cu totul alt loc decât un penitenciar. Nu am găsit un fel mai deosebit de a începe aceste rânduri decât să spun ca Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți cu sănătate, cu răbdare și mai ales cu biruință în tot ceea ce aveți de făcut după voia Lui.
De câteva săptămâni, prin îndurarea lui Dumnezeu, sunt un om liber, am fost eliberat din penitenciarul din Anglia, apoi urcat într-un avion și trimis acasă. 
Pare simplu la prima vedere, însă momentul în care se deschid ușile pușcăriei pentru a te lăsa să pleci este unic. O combinație de bucurie cu o stare de nerăbdare, apoi odată ce s-a întâmplat și s-a deschis, gândul îți este doar la cei dragi, la cei iubiți! Ce bine e să ai acei câțiva dragi, iubiți, care să știi că te așteaptă. Spun că e bine pentru că din discuțiileblog 2 cu sute de deținuți, în toți acești ani, am aflat că cei mai mulți dintre ei nu mai au pe nimeni drag care să-i aștepte… trist!
Trist, dar adevărat, am aflat însă că mai toate rupturile în familiile celor care ajung după gratii sunt provocate tocmai de aceștia. Omul, ajuns acolo, simte că lucrurile i-au scăpat de sub control, iar cei mai mulți încercă să țină acest control pe care nu-l mai au asupra familiei prin telefonul de pe peretele închisorii sau prin scrisori. Este greu spre imposibil să controlezi lucruri asupra cărora nu mai poți avea control. Dacă odată în calitate de cap de familie trebuia să știi tot ce mișcă în casă, ce fac copiii, ce face soția, ce fac ceilalți dragi, odată ajuns în închisoare nu mai poți face acest lucru, iar asta îi mănâncă de vii pe unii.
Trebuie să mărturisesc că Dumnezeu m-a binecuvântat să am o mare libertate cu privire la acest lucru. Când am plecat din casă, în ziua când am fost încarcerat, m-am plecat pe genunchi și L-am rugat pe Dumnezeu să meargă atât cu mine acolo, cât să și rămână cu soția și copilașii acasă. În bunătatea Lui, așa a făcut, iar tot acest timp Domnul a fost cu mine după gratii și a fost acasă cu Adriana și cei mici.
Inima nu mi-a fost deloc îngreuiată cu niciun sentiment de neputință sau frustrare, știind că Dumnezeu a rămas în control în casa mea. Frustrarea și grijile pot îmbolnăvi un om, îl pot transforma din om în neom. Nu am fost scutit de atacurile vrăjmașului care, bineînțeles, că a venit de multe ori să-mi spună că acasă lucrurile se complică, că familia nu este bine, că le este foarte greu și că probabil niciodată nu va mai fi ca înainte, ci totul se va schimba evident în rău…
blog 3Nu am fost și nu voi fi singurul atacat cu astfel de gânduri. Povestesc cu unii și alții de când am ieșit și aflu că și în libertate, unde ar trebui să fie totul roz, oamenii se confruntă cu tot felul de probleme și sunt zilnic asaltați la nivelul minții de vrăjmaș cu tot felul de gânduri descurajatoare. Nimic nu este nou, din Biblie aflăm că diavolul, dușmanul sufletelor noastre, a avut tupeul să-l abordeze într-un moment dificil chiar și pe Mântuitorul nostru, Domnul Iisus Hristos, propunându-I să i se închine în schimbul tuturor bogățiilor lumii acesteia. Ce a făcut Domnul Iisus? Îmi place grozav atitudinea Sa și felul autoritar în care îi răspunde diavolului:  „Pleacă, Satano. Căci este scris: ‘Domnului Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să-I slujești.” Cuvintele Mântuitorului sună așa: ESTE SCRIS. Astfel a reușit să închidă gura diavolului. Unde este scris? Ce fel de Cuvânt este acesta care este scris și poate opri orice atac al vrăjmașului de orice fel și unde se află El? Spre bucuria și ajutorul nostru, acest Cuvânt nu ne este ascuns, ci circulă liber, mai liber ca niciodată, până acolo că în locuri precum pușcăriile, unde până nu cu mulți ani în urmă Cuvântul era interzis cu desăvârșire, mai mult pușcăriile erau pline sub acel regim comunist cu cei care petreceau ani grei acolo din cauza credinței lor, astăzi  ne putem bucura de această libertate care ne permite să avem din plin Cuvântul lui Dumnezeu, adică Biblia.
În aceasta carte, numită Biblia, STĂ SCRIS tot ceea ce avem nevoie pentru a putea lupta și birui în momentele grele, nefaste sau zdrobitoare din viețile noastre. Iisus Hristos, Domnul nostru, ne îndeamnă să folosim ceea ce stă scris în Biblie pentru a putea fi fericiți, pentru a putea fi liberi, pentru a putea avea acea biruință în lupta de zi cu zi.
Astfel, pot spune cu mâna pe inimă că în toți acești ani petrecuți după gratii am avut cel mai de nădejde prieten mereu cu mine și anume Biblia sau Cuvântul lui Dumnezeu, nu m-am despărțit de Acesta nici chiar atunci când mi s-a cerut să las Biblia la bagaje de către unii ofițeri, așa fiind de fapt regula când ești transferat dintr-o pușcărie în alta sau dintr-o țară în alta. Așa a lucrat Dumnezeu că am găsit îngăduință la acei oameni care până la urmă, după multele mele insistențe, au zis: ok! Ține Biblia cu tine… Am văzut mâna lui Dumnezeu și în aceste întâmplări. Slăvit să fie Numele Său!
Apoi am beneficiat de un ajutor, de un mare ajutor în această perioadă, din partea fraților și surorilor care s-au rugat mult pentru mine și casa mea în tot acest timp, s-au rugat pentru noi oameni din diferite localități, biserici și chiar din mai multe țări. Am fost nespus de fericit și binecuvântat să aflu că am fost atât de mult susținuți în rugăciune. Cât de mult contează rugăciunea? Eu pot să vă răspund: ENORM  DE MULT! Rugăciunea poate face oricând diferența dintre viață și moarte. Îmi place atât de mult felul în care Moise îl aborda pe Dumnezeu. Biblia zice în mai multe rânduri că Moise a strigat către Domnul. Ce frumoase mi se par aceste cuvinte! Moise a strigat către Dumnezeu! De ce? Pentru că știa că de la El vine izbăvirea. Slăvit să fie Domnul!
Prin această scrisoare doresc să mulțumesc, în Numele Domnului Iisus, tuturor celor care s-au rugat pentru noi, cu toate că nu voi ști niciodată câți și-au plecat genunchii înaintea lui Dumnezeu și ne-au purtat în rugăciune. Vreau și mă rog ca Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toți, în primul rând cu viață veșnică, apoi cu biruință în lupta zilnică pe care o purtăm în drum spre cer.
M-am întâlnit zilele trecute cu două doamne mai în vârstă într-un magazin dintr-o comună de lângă Suceava, s-au uitat țintă la mine și au zis aproape amândouă în același timp: Glorie Domnului Iisus, mărire Domnului! Dumnezeu ne-a ascultat rugăciunile și v-a adus acasă sănătos! Le-am salutat respectuos și le-am mulțumit, însă am rămas peste măsură de surprins și cu ochii aproape în lacrimi pentru că nu le cunoșteam… Atunci am înțeles că Dumnezeu a pus pe inimă să se roage pentru mine și casa mea mult mai multor oameni decât am crezut eu. Dau slavă Domnului pentru acest lucru!
Au fost câțiva ani, nu ușori, dar deosebit de interesanți și în ceea ce privește relația mea personală cu Dumnezeu și slujirea mea au fost niște ani productivi, în sensul că Dumnezeu a lucrat cu putere atât în viața mea cât și în viețile altor deținuți. Am avut marea șansă ca în unele penitenciare să putem crea grupuri de rugăciune și studiu biblic, ne adunam zilnic pentru o oră și jumătate între 15 și 25 de deținuți acolo, ne rugam, cântam Domnului Iisus și citeam Scriptura, întâmplându-se aceste lucruri luni la rând. După un timp, a început să vină și rod, mulți dintre cei care participau la întâlniri au decis să primească pe Domnul Iisus ca Domn și Mântuitor personal, am văzut cum Dumnezeu a lucrat și cum a schimbat vieți și vreau să mărturisesc că singurul care poate schimba vieți cu adevărat este doar Dumnezeu!
Desigur că fără sprijinul autorităților și a fraților din diferite organizații creștine care ne-au vizitat constant nu s-ar fi putut înfăptui nimic, însă și în bunăvoința autorităților, cât și în dorința de slujire a fraților, am văzut tot bunătatea lui Dumnezeu. Așadar, toate se pot face atunci când EL sprijină și este prezent.
Un loc deosebit în inima noastră îl au acei care au fost mai mult decât aproape în această perioadă, oameni pe care noi îi considerăm aleși de Dumnezeu pentru a ne fi alături, nu-i nevoie să dau nume, ei știu cine sunt, vreau doar să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru ei și pentru inima lor aleasă!
Mă bucur zilnic de bunătatea lui Dumnezeu și vreau să încurajez pe oricine, indiferent de situația prin care trece, să caute un sprijin în Domnul Iisus Hristos, să vină înaintea Lui cu orice problemă.
Biblia spune că Dumnezeu este înainte de toate credincios și nu va lăsa pe cei care vin înaintea Lui cu o inimă sinceră. Împreună cu scumpa mea soție Adriana suntem recunoscători lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale, pentru copilașii noștri, pentru pâinea ce o avem pe masă, iar în primul rând pentru mântuirea dată nouă în dar de Domnul Iisus Hristos.
Închei aici această scrisoare, mulțumind lui Dumnezeu și mulțumind tuturor celor care au fost lângă noi și nu uitați Biblia un sprijin de nădejde. Rugăciunea ajută nespus de mult, iar Iisus Hristos s-a jertfit pentru noi toți. Fiți binecuvântați!