CELULA CU NEVINOVAŢI!

Square

Sunt anumite momente din viața mea pe care oricât aş dori nu le pot uita.

Era 9 iunie 2015, ziua în care am fost condamnat şi inclusiv arestat. Am ajuns la penitenciar adus de o dubă a IPJ Suceava. Nu eram singur, eram însoțit de un prieten carecelula-cu-nevinovati fusese și el condamnat în acelaşi dosar şi de un tânăr din Fălticeni care fusese urmărit general şi îl prinseseră în aceeași zi în care am fost și noi condamnați. Întâmplarea a făcut ca toți 3 să fim transportați de la Suceava la Botoșani împreună.

Odată ajunşi în penitenciar ni s-au făcut actele de încarcerare, am fost percheziţionaţi şi ni s-a adus la cunoştinţă Regulamentul de Ordine Interioară. Ni s-a spus ce avem voie şi ce nu. La urma urmei acel loc urma să fie „casa noastră” pentru un timp îndelungat, aşadar trebuia să ştim ce este de făcut.

În momentul în care ni se redactau acele acte de care am scris mai sus, ofițerul l-a întrebat pe tânărul din Fălticeni, care era înaintea mea, numele tatălui său şi a mamei sale, data naşterii şi fapta pentru care a fost condamnat. A spus tânărul cum se numeşte tatăl său, mama sa, data sa de naştere, iar când a ajuns să spună natura faptei pentru care a fost condamnat, a ridicat tonul dintr-o dată: „Eu nu sunt vinovat. Acea fată a venit la mine acasă. Eu nu am obligat-o cu nimic”. Mi-am dat seama că fusese condamnat pentru viol deși el nu a spus-o. A continuat să susțină sus și tare că el nu este vinovat și că este o greşeală tot ceea ce i se întâmplă. Ofițerul l-a lăsat să termine apoi a zis: „Dacă așa stă treaba, pe dumitale te trec la celula cu nevinovați”.

Fiind la doar un metru în spatele acelui tânăr, așteptând să fiu încarcerat, am auzit toată situația. Mărturisesc că am rămas cu gura căscată. Am zis în mintea mea: „Celula cu nevinovați? Hmmm… Dacă sunt nevinovați, de ce sunt totuși ținuți în pușcărie?” Rămăsesem șocat, nu știam ce să cred sau ce să fac, mă gândeam  „Dacă există o asemenea celulă, trebuie să fie una grozavă, probabil că au condiții mai bune și mai multă libertate. Fiind nevinovați, probabil și mâncarea care le este servită este mai bună”.

Imediat s-a înfiripat în inima mea următorul gând: „Nu ar fi rău să mă repartizeze și pe mine la celula cu nevinovați, ar fi chiar indicat”. În timp ce mă gândeam eu la cât de bine ar fi în acea celulă, l-am auzit pe unul din subofițeri care ajutau la redactarea actelor: „Ce este șeful? Încă un nevinovat în penitenciar?”; și a început să râdă zgomotos. Fața acelui tânăr s-a schimbat pe loc, a mea la fel, nu exista nici o cameră cu nevinovați; fusese o glumă.

Eram împăcat cu Dumnezeu de puțină vreme și nu aveam o experiență îndelungată în viața nouă de creștin, totuși m-am predat autorităților cu convingerea fermă că trebuia să plătesc ce am greșit și că Dumnezeu va fi cu mine în pușcărie și cu Adriana și copiii acasă. Totuși, chiar și pentru o clipă, s-a ridicat la mintea mea gândul că aș putea zice că sunt nevinovat chiar dacă actele arată altceva, pentru un beneficiu oarecare. Cugetul m-a mustrat pentru acel gând, iar din acea întâmplare am avut de învățat.

Ce văd însă în pușcărie în fiecare zi? Oameni condamnați pentru diferite fapte, care neagă cu vehemență că ei ar fi vinovați. Sunt uimit în ce mare număr sunt cei care refuză să recunoască faptul că au greșit.

O opinie personală legată de numărul nevinovaților din pușcărie este că aproximativ 1-2% din cei condamnați probabil nu au săvârșit acele infracțiuni de care sunt învinuiţi, însă numărul celor care se socotesc ei înșiși nevinovați trece de 50%; diferența este uriașă.

De ce există un așa mare număr de oameni care se consideră nevinovați? Părerea mea este că acest gen de oameni, din categoria cărora făceam și eu parte odinioară, nu doresc o împăcare cu ei înșiși, cu trecutul și prezentul lor și implicit nu doresc o împăcare cu Dumnezeu. Ei afirmă mereu acelaşi lucru: „Sunt victima unui complot, a unei răzbunări, a unui context nefavorabil”. Cert este că în mare parte toate discuţiile pe care le port cu astfel de oameni se termină prin acceptarea din partea lor a unei mici părţi de vinovăţie.

Încă o dată precizez că nu neg existenţa în penitenciare persoane total nevinovate, ci vreau să scriu despre cei care deşi au greşit totuşi le este greu să accepte că au fost prinşi, că s-a aflat de lucrurile lor ascunse, ţinute secret ani de zile. Biblia ne avertizează cu privire la acest gen de situaţii: „nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut” Matei 10:26.

Toţi cei care fac anumite lucruri care intră sub incidenţa legii sunt convinşi 100% că nu se va afla niciodată de faptele lor. Dacă nu ar fi atât de siguri probabil că nu le-ar săvârşi niciodată, eu am crezut la fel. Cei mai mulţi deţinuţi care îmi sunt colegi au crezut la fel.

Un om sănătos nu are nevoie de doctor, la fel un om nevinovat de iertare; dar ce se întâmplă dacă o boală îmi macină organele pe dinăuntru? Eu ştiu asta prin faptul că mă simt rău, dar neg că ar fi ceva şi refuz cu vehemenţă ajutorul doctorului?

Ieşind din zona anchetelor şi a faptelor penale, am o întrebare pe care vreau să v-o adresez şi vouă: au oamenii nevoie de iertare chiar dacă nu au săvârşit fapte penale? Oamenii care nu au avut niciodată treabă cu legea, care ori nu au fost prinşi ori care chiar şi-au văzut de treabă au nevoie să fie iertaţi? Au acest gen de oameni nevoie de căinţă, de pocăinţă, de îndurarea lui Dumnezeu?

Fiind în libertate am pornit o discuţie pe această temă, acea de nevoie de iertare din partea lui Dumnezeu pentru orice om. Discuţia aceasta am purtat-o cu cineva drag mie, o rudă a mea, o femeie respectabilă care toată viaţa a muncit într-o instituţie a statului făcându-şi treaba cu mult zel şi simţ de răspundere. Răspunsul venit din partea ei a fost unul cu care mă mai întâlnisem până atunci: „Gheorghiţă, eu nu am făcut nimic rău, nu am omorât pe nimeni, nu am dat în cap, nu am furat… Poate că tu ai nevoie de pocăinţă, eu nu am”.

Aş vrea să mă opresc asupra unui singur lucru; mai toţi oamenii zic: „eu nu am omorât pe nimeni, deci nu sunt păcătos”. Am vrut să văd cum se raportează Dumnezeu la acest lucru şi am căutat în Sfânta Scriptură. „Oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş” 1Ioan 3:15. Zice Dumnezeu că dacă urăşti pe cineva eşti un ucigaş.

De altfel nu cred că există om să nu fi minţit vreodată sau om care să zică „eu niciodată nu am pus mâna pe ceva care nu îmi aparţinea, nici când eram copil sau elev, nici măcar o bucată de hârtie sau un pix, nu am luat lucrul altuia niciodată, nu am furat niciodată”.

Am enumerat aici doar 3 din acele 10 porunci. Cu siguranţă că oameni fiind greşim zilnic, însă atitudinea noastră nu ar trebui să fie una de negare ci una de căinţă în care să venim înaintea lui Dumnezeu şi să-I spunem cu sinceritate: „Doamne iartă-mă pentru trecutul meu, iartă-mă pentru atunci când am ucis prin cuvintele mele, iartă-mă pentru că am minţit şi o fac aproape zilnic, iartă-mă că mi-au fugit ochii după nevasta vecinului, după maşina vecinului chiar şi după casa lui, iartă-mă pentru că m-am lăsat amăgit de diavolul care atâţia ani mi-a şoptit că nu sunt păcătos, că nu am nevoie de iertarea Ta”.

Regele David ne spune în Psalmul 32 cum a procedat el în momentul în care a realizat că are nevoie de iertarea lui Dumnezeu în viaţa sa. „Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegea! Şi Tu ai iertat vina păcatului meu”.

Fiecare om, indiferent de rasă, de religie, de funcţia pe care o are, indiferent cine eşti, ai nevoie de iertare, de puterea Celui care te-a iertat. Toţi suntem greşiţi prin natura noastră. Nu spun asta de la mine, Biblia o spune: „Nu este nici un om neprihănit, niciunul măcar”, „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” Romani 3.

Oameni buni, nu vreau să supăr pe nimeni, dar se merită ca urgent toţi să ne facem o analiză a ceea ce trăim, bineînţeles o analiză a vieţii noastre raportată la Cuvântul lui Dumnezeu nu la ceea ce se promovează în mass-media sau pe internet. Nu poate exista o împăcare reală cu Dumnezeu fără ca noi să ne recunoaştem păcatul. Hristos nu va veni niciodată în viaţa unui om fără ca acesta din urmă să-şi recunoască starea de păcat în care trăieşte. Cine ar chema un doctor dacă ar fi sănătos tun? Nimeni nu merge la doctor dacă nu este convins că are nevoie de unul.

Astfel, nici eu nu am deschis uşa inimii pentru a-L primi pe Mântuitorul aproape 30 de ani pe care i-am trăit, fiind convins că „dacă nu am omorât pe nimeni, nu sunt păcătos, deci nu am nevoie de El”; numai în momentul în care prin bunătatea Lui am înţeles că a minţi este un păcat, că a-ţi dori bunul altcuiva este un păcat, că a bârfi şi a căuta să denigrezi pe alţii este un păcat. Erau multe, atât de multe încât când am realizat că dacă viaţa mea se sfârşeşte fără ca eu să-I deschid inima Domnului Hristos sunt cel mai nenorocit dintre oameni şi voi sfârşi în iad.

Este greşit să venim înaintea lui Dumnezeu cu o atitudine de genul: „Ştii Doamne, oi fi păcătos şi eu, dar totuşi sunt mai bun ca vecinul, cumătrul, colegul de muncă; nu sunt precum cei din puşcării, nici precum cei din parlament”. Acest gen de atitudine mă duce cu gândul la fariseul şi vameşul care s-au dus împreună să se roage. În timp ce vameşul se căia de păcatul său şi îşi plângea viaţa murdară, fariseul îi explica lui Dumnezeu cât de bun este el şi cât bine face şi cât posteşte. Răspunsul lui Dumnezeu în acea situaţie: „Eu vă spun că mai degrabă omul acesta (vameşul) s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat” Luca 18:10.

Poate că cineva care va citi aceste rânduri va zice în inima lui: „Nu am eu nevoie de lecţii de la un puşcăriaş”. Este foarte corect, de aceea eu nu doresc să fie lecţii ceea ce scriu, ci mai degrabă îndemnuri pentru dumneavoastră ca să vă apropiaţi de Cuvântul lui Dumnezeu, să citiţi şi singuri să vă lămuriţi cu privire la ce este de făcut cu viaţa, cu păcatul, cu tot ce ţine de o relaţie personală cu Dumnezeu. Tot ce avem nevoie pentru această viaţă stă scris în Biblie.

În concluzie, Ghiţă Ignat nu dă lecţii, pentru că nici nu ar fi calificat pentru aşa ceva. El povesteşte din propria sa experienţă situaţii şi întâmplări cu speranţa că unii citind, se vor trage pe seamă şi nu vor mai fi atât de uşor de amăgit de diavolul pentru a-i face voia.

Închei cu speranţa că nu am supărat sau ofensat pe nimeni. De fapt chiar vreau să scriu ceva despre „ofensă” – o altă unealtă a diavolului cu care ne amăgeşte viaţa zilnic; asta într-o viitoare scrisoare. Până atunci sper ca toţi să avem puterea să chemăm pe Hristos în vieţile şi inimile noastre, pentru a curăţa şi a ne scoate de sub puterea păcatului.

Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi!

Comment

One Reply to “CELULA CU NEVINOVAŢI!”

Lasă un răspuns