Ghiță Ignat: Motivat să lupt!

Square

Mă pregăteam astăzi să încep să vă scriu încă o scrisoare, însă am mai multe gânduri pe care doresc să le împărtăşesc cu voi; nu ştiam pe care să îl aştern pe foaie.motivat-sa-lupt

În după-amiaza aceasta am sunat-o pe sora mea, pe Ana-Maria, care locuiește în București împreună cu Sergiu, soţul ei, şi cele două comori cu care ei sunt binecuvântaţi de Dumnezeu – Luana şi Alina. Vorbind la telefon mă întreabă când şi ce voi mai scrie pentru că ei citesc mereu şi se bucură de ceea ce scriu. I-am zis că sunt într-un moment în care nu mă pot decide care să fie subiectul următoarei mele scrisori.

În acel moment Ana-Maria mi-a zis: „Am eu o idee.” Am rugat-o să îmi spună şi a zis: „Toată lumea ştie că ai făcut sport, că ai câştigat trofee în lupte, că ai intrat şi ai luptat acolo unde nu mulţi îndrăznesc şi anume în cuşcă, dar nimeni nu ştie cum erai înainte să începi sportul de performanţă şi mai ales de ce ai fost motivat să faci sport”. Am rămas un pic pe gânduri apoi i-am zis: „Bravo! Și eu mă gândeam la un subiect asemănător însă acum s-a conturat mai bine în mintea mea”.

A continuat Ana-Maria: „Desigur, dacă îţi poţi călca pe orgoliu un pic”. Am început să zâmbesc şi i-am zis: „Eu scriu aceste scrisori din dorinţa de a încuraja, de a ajuta, de a putea fi un sprijin pentru cât mai mulți tineri sau mai în vârstă. Când doreşti să faci din viaţa ta ceva mai bun, să Îi slujeşti lui Dumnezeu, orgoliile personale trebuie să dispară. Dorinţa de a face ceva bun, de a fi un ajutor, primează”. „Bine atunci” zice Ana-Maria „vei scrie deci şi de acel moment când o gaşcă de băieţi mai mari s-au luat de tine, te-au împins în zăpadă, iar eu fiind mai mică decât tine, dar mai rea de gură, am sărit la ei şi astfel te-au lăsat în pace”. Am început să râd copios, apoi i-am spus: „Cu siguranţă voi scrie”.

Aţi simţit vreodată acel sentiment de neajutorare când ai vrea să faci ceva din toată inima, dar nu poţi? Ei bine, egoismul despre care mi-a amintit sora mea a fost doar unul dintre acele momente în care dacă aş fi putut, i-aş fi mâncat de vii pe cei care îşi băteau joc de mine sau de Ana-Maria, dar din păcate nu puteam face nimic, eram neajutorat, eram doar un copil mic şi dolofan.

Mi-am împărţit copilăria între satul natal al tatălui meu – Todireşti, judeţul Suceava, acolo unde mă bucuram mult de libertatea de a umbla singur în natură într-o zonă deosebit de frumoasă; mă bucuram de dragostea bunicii Maria, mama tatălui meu, care era o femeie cu un suflet extraordinar şi mă bucuram de asemenea de simpatia celor din mica comunitate.

Eram hazliu, neastâmpărat şi de multe ori obraznic, iar asta îi făcea pe vecini şi pe alţi săteni să mă simpatizeze, însă pentru copiii de acolo eram doar un orăşean; nu eram foarte bine primit printre ei. De partea cealaltă, când ajungeam în oraş unde părinţii mei munceau şi unde mă înscriseră la şcoală, eram privit de copii drept ţăran. La ţară eram privit drept „orăşean”, adică de la oraş; la oraş eram numit „ţăran” adică de la ţară. Ce-i drept că accentul de la Todireşti mă cam dădea de gol, pentru că crescusem la ţară.

Uite-aşa am fost de multe ori ţinta ironiilor, a glumelor proaste fără să pot face mare lucru. Nu aveam un frate mai mare care să îmi ia apărarea, nici o gaşcă de prieteni, Cel mai apropiat prieten îmi era Ana-Maria, surioara mea, însă ea era o mână de copil, chiar şi aşa m-a salvat odată din faţa unora care mă tăvăleau în zăpadă.

Într-o iarnă când eram pe derdeluşul din satul unde am copilărit, un copil s-a ghemuit în spatele meu, un altul m-a împins peste cel care era ghemuit acolo jos, mi-au umplut sânul cu omăt apoi au fugit. M-am ridicat, am scos omătul din haine şi mi-am zis: „Până aici! Trebuie să iau atitudine.” Aveam poate 8-9 anişori. M-am dus la acel copil care era ca vârstă mai mare, cel care m-a împins şi cu lacrimi în ochi i-am zis. „Tatăl meu mi-a promis că mă va înscrie la lupte, mă voi întoarce şi am să te trântesc de o să sară toate răutăţile din tine”. Îmi amintesc că acel tânăr s-a uitat ţintă la mine pentru un moment apoi a început să râdă zgomotos, atât el cât şi prietenul lui. M-am întors, mi-am luat săniuţa, am luat-o pe Ana-Maria de mână şi am plecat spre casa bunicii Maria.

Acasă i-am povestit bunicii totul şi i-am zis: „Voi face lupte şi nimeni nu mă va mai trânti pe jos”. Bunica Maria, cu faţa blândă, m-a dezbrăcat de hainele îngheţate, atât pe mine cât şi pe Ana-Maria şi ne-a urcat pe sobă. A zâmbit la ceea ce îi povesteam şi mi-a zis: „Lasă că ai să te faci tu mare”. În mintea mea era doar acest gând: mă voi face mare, voi face lupte, apoi voi fi în stare să ţin piept oricărei răutăţi.

Începuse şcoala, iar părinţii m-au luat de la ţară, m-au dus la oraş. Aici, într-o după-amiază mama mi-a dat câţiva bănuţi pentru a mă tunde. Ştiam să merg singur la frizeria din centru, aşadar m-am pornit singurel pentru a mă tunde. Pe drum însă, chiar lângă frizerie, am dat peste o gaşcă de „băieţi de cartier”, vreo 4-5 amestecaţi şi români şi romi. Unul dintre ei, mai masiv, m-a prins de piept şi mi-a zis: „Ia zi grasule, câţi bani ai la tine?” Îmi tremurau genunchii. Am scos din buzunar banii pentru tuns şi i-am dat acelui tânăr. Mi-a dat drumul la geacă şi mi-a zis: „Hai, dă-i drumul de-aici”. M-am întors şi am şters-o repejor bucuros că nu mi-am luat vreo două capace.

Eram negru de supărare. M-au numit „grasule” şi mi-au luat şi banii pentru tuns. Mi-am zis atunci în inima mea de copil: „Gata, trebuie să fac ceva, că o fi luptă, că o fi karate, trebuie să fac o schimbare pentru a putea face faţă răutăţii cu care mă confruntam”.

Într-o seară, când mă luasem la ceartă cu un copil dintre vecini, l-am zărit în susul străzii pe Ovidiu, un tip simpatic, de altfel era prietenul verişoarei mele. Ştiam că este luptător, iar când l-am zărit la vreo 50 de metri mi-am zis: „Acum este momentul să îl iau la trântă pe cel cu care mă certam. Îmi făcusem în mintea mea un plan; dacă reuşeam să îl pun la pământ era bine, dacă nu oricum Ovidiu avea să ajungă acolo în câteva secunde şi mă va scăpa din necaz.” Așadar, am sărit să îl prind de gât pe acel copil care era mai înalt decât mine. Cred că nu a trecut decât o fracţiune de secundă până când m-am trezit cu capul sub o maşină din parcare. Nu ştiu cum am reuşit asta, dar era clar că nu eu eram cel care stătea deasupra.

Aşa cum preconizasem eu, Ovidiu a intervenit, ne-a despărţit, i-a spus celuilalt copil să plece, iar mie mi-a zis: „Mâine după amiază la ora 3 jumătate să fii aici în faţa blocului cu un rucsac în care să ai o pereche de adidaşi, un tricou şi un trening. Mergi cu mine să te înscriu la lupte”. I-am zis: „Trebuie să vorbesc cu părinţii”. Mi-a răspuns: „Am vorbit eu cu nea Săndel şi este de acord”.

În acea noapte nu am dormit decât un pic, eram atât de nerăbdător; ceea ce visasem de ceva timp era pe cale să se întâmple.

A doua zi am intrat în sala de lupte de la Areni. Maestrul Valeriu, antrenorul meu de mai târziu, un om pe care îl respect şi stimez mult, l-a întrebat pe Ovidiu: „Cine este acest voinic?” El i-a răspuns: „verișorul meu.”

„Câţi ani ai?” m-a întrebat antrenorul. „11 ani” i-am răspuns eu. „La doar 11 ani eşti aşa voinic; din tine fac un campion”. Acestea au fost cuvintele maestrului care la ceva timp după acel moment aveau să se împlinească.

Au urmat ani de muncă, multe competiţii încununate cu succes, multe medalii, trofee, o selecţionare în lotul naţional foarte devreme. Bineînțeles, începând cu acei ani nu a mai îndrăznit nimeni să îmi ia banii din buzunar, nici să aibă răutăţi faţă de mine şi chiar dacă au îndrăznit unii, am reuşit să fac faţă cu succes tuturor situaţiilor.

Aşa am început eu sportul de performanţă, fiind motivat să fac ceva pentru a înfrunta răutăţile unora. Dumnezeu m-a ţinut sănătos şi am reuşit să fac câte ceva în sport. Dintr-un copil dolofan, care de multe ori era ţinta glumelor proaste ale copiilor mai mari, am ajuns un sportiv care a dat de pământ cu cei mai buni luptători din ţară, din Europa sau chiar din lume.

Lucruri extraordinare se întâmplă atunci când visezi, iar visele devin realitate atunci când lupţi pentru ele.

Un sfat pentru cei tineri ar fi să nu se lase afectaţi de răutăţile celor din jurul lor şi să-şi urmeze visele indiferent de ce zic gurile rele.

Acum spre sfârşit aş vrea să fac o paralelă între acel moment când, copleşit de răutăţile celorlalţi copii am hotărât să fac ceva, să iau atitudine şi momentul în care 20 de ani mai târziu, tot copleşit de răutăţile oamenilor, am fost din nou motivat să schimb ceva la mersul vieţii mele, să iau din nou atitudine; însă de această dată lucrurile au fost mult mai complicate. Oricât m-aş fi ambiţionat, eu am ştiut că nu voi reuşi singur. De această dată L-am chemat în ajutor pe Cel care de multă vreme aştepta să îmi ridic ochii spre El. A intervenit Dumnezeu în viaţa mea şi a familiei mele, iar din acel moment nu am mai fost lăsat singur. Răutăţile au continuat şi vor continua, însă eu nu trebuie să le mai înfrunt singur; Îl am ca sprijin în lupta aceasta pe unicul Fiu al lui Dumnezeu, pe Iisus Hristos.

Lupta de acum diferă de cea de altădată. Acum lupt să iubesc chiar pe cei care lovesc în mine, lupt să pot ierta, lupt să pot ajuta, lupt să pot fi un sprijin la vreme de nevoie pentru oricine. Noul meu antrenor, Iisus Hristos, m-a învăţat o altfel de luptă: „să te lupţi lupta cea bună” (1Timotei 1:18) şi Îi mulţumesc din inimă pentru lucrul acesta.

Nu este nimic mai minunat decât să duci o luptă pentru a schimba în bine viaţa ta şi a celor de lângă tine.

Încredeţi-vă pe deplin în Dumnezeu care face cu adevărat minuni în vieţile celor care îşi doresc cu adevărat să lupte pentru o altfel de viaţă.

Comment

4 Replies to “Ghiță Ignat: Motivat să lupt!”

  1. Lupta pentru viata ta…daca nu ai reusit inseamna ca esti mort…In lupta e important sa invingi,pentru ca doar asa poti sa arati lumii ca ai luptat…pentru ce? Multi lupta pentru ei sunt unii care lupta si pentru altii…

  2. Cumi tot respectul si te asteptam cu drag acasă. Stefan Bejenaru (tascu)

  3. Este evidenta lucrarea innoitoare a Duhului Sfant in viata ta…

Lasă un răspuns