Mărturia unui deţinut întors la Dumnezeu în penitenciar

Square

Vă salut din nou din penitenciar, dorindu-vă multă sănătate și binecuvântare din partea Domnului şi Mântuitorului nostru scump şi drag Iisus Hristos.

in-penitenciarul-botosaniO zi de octombrie ploioasă care nu anunță mare lucru s-a transformat într-o zi binecuvântată în care am reușit să vă mai scriu o scrisoare, nu singur ci împreună cu un frate pe care l-am cunoscut aici în penitenciar.

Zilele în pușcărie în mod normal sunt aproape identice. Nu și pentru mine. Eu scriu; adică vă scriu și de fiecare dată când o fac plec și eu odată cu rândurile – am posibilitatea să „evadez” zilnic pentru câteva ore. Este mare binecuvântare pentru o persoană lipsită de libertate să se desprindă de cotidianul sumbru și trist, să poată, măcar să o facă doar cu inima, să lase aceste locuri chiar și pentru câteva clipe.

Un verset din Biblie zice: „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” Romani 8:28. Cunoscându-mi cugetul și știind că Îl iubesc pe Dumnezeu din toată inima, am certitudinea că patul scurt și strâmt, celula întunecată și înghesuită, zidurile din beton și gratiile groase de fier și multe altele, lucrează toate spre binele meu. Slăvit și glorificat să fie Numele lui Dumnezeu!

Când am fost adus acum un an să muncesc pe secția a V-a, am întâlnit un om plin de frământări, plin de întrebări, un bărbat care mi-a părut a fi în căutarea unei relații cu Dumnezeu. Întrebând pe un gardian „cine este acest bărbat?” mi s-a răspuns: „o jigodie. Este a cincea oară în pușcărie!” – un răspuns dur care în parte reflecta realitatea. Cu timpul aveam să descopăr că prima parte rea, cea cu „jigodia”, nu era adevărată, însă într-adevăr Sebi era a cincea oară când ispășea o pedeapsă privativă de libertate.

Un fumător înrăit, Sebi fuma de vreo 25 de ani când l-am întâlnit prima oară. Un alt deținut mi-a zis la o discuție, făcând referire la Sebi: „ăsta și-a vândut și ochelarii pentru țigări, cred că şi chiloţii i-ar da doar să aibă ţigări”. Scriu lucrul acesta pentru că încă nu am văzut pe cineva să renunţe la tutun în felul în care a făcut-o Sebi după ce s-a întâlnit cu Mântuitorul său personal, Domnul Iisus Hristos.

Un om cu mult talent muzical, provenit dintr-o familie bună, a căzut pradă unor anturaje greșite și unor vicii puternice care l-au ținut rob pentru o lungă perioadă de timp. Prețul pentru toate acestea a fost unul foarte mare – cinci ani din viață petrecuți după gratii.

În rândurile care urmează Sebi v-a descris așa cum s-a priceput mai bine câte ceva despre viața lui și momentul în care L-a cunoscut într-un mod personal pe Dumnezeu. A făcut aceasta dorind să transmită un mesaj de încurajare către cei care, fiind copleşiți de păcate şi vicii, se gândesc că poate pentru ei nu mai există nici o şansă.

Dumnezeu să îl binecuvânteze pe Sebi şi pe toţi cei care vor citi aceste rânduri.

De asemenea, vreau ca cititorii acestei scrisori, sau cititorii blogului THEGOODFIGHT să ştie că toate lucrurile minunate care se petrec în vieţile noastre, schimbările în bine, apropierea de Dumnezeu, schimbarea mentalităţii şi a obiceiurilor vechi şi rele, tot ceea ce scriem aici, este numai rezultatul dragostei, harului şi iubirii extraordinar de mari ale lui Dumnezeu pentru noi. Vreau ca prin aceste rânduri să spun ca Dumnezeu să binecuvânteze şi pe cei care administrează această instituţie pentru disponibilitatea lor de a susţine lucrarea lui Dumnezeu de aici din penitenciar.

Bună,

Mă numesc Ştefănescu Eusebiu Laurian, sunt din Botoşani şi am 41 de ani. Provin dintr-o familie de intelectuali, care dintotdeauna s-au străduit să îmi ofere o educaţie bună, o situaţie materială bună, confort, într-un cuvânt să mă pregătească bine pentru viaţă. De la mama care a lucrat toată viaţa ca educatoare, am moştenit talentul pentru artele plastice (desen, grafică, pictură), iar de la tatăl meu care este violonist profesionist, am moştenit talentul pentru muzică (Cel puţin aşa consideram până nu demult, că aceste talente le moştenisem de la ei, însă acum ştiu cu certitudine că le-am primit de la Cineva, pentru cu totul altceva).

Am absolvit 10  clase ale şcolii şi liceului de muzică, însă încă de prin clasa a VIII-a, am început (împreună cu fratele meu geamăn, cu care eram şi coleg de bancă în toţi anii de şcoală) să chiulim de pe la ore. Ne apucasem de fumat şi fugeam de la şcoală pe un câmp de la marginea oraşului unde fumam nestingheriţi de nimeni. Bineînţeles că ai noştri au aflat de asta şi de câte ori eram prinşi primeam bătăi şi o groază de alte pedepse. Nici nu mai ştiau părinţii noştri ce pedepse să mai inventeze, totul era în zadar, noi fumam din ce în ce mai mult.

Ţin minte că tatăl meu aducea de prin turneele din străinătate tot felul de ţigări, însă noi le preferam pe cele româneşti, fără filtru, pentru că erau mult mai tari. Deci fumam ca nişte adulţi cu toate că eram doar copii, inconştienţi de ce lucruri implică acest fapt. Ţin minte şi acum, cum în timpul unei astfel de confruntări mama noastră ne-a avertizat că începutul tuturor problemelor pe care le vom avea în viaţă vor fi de la ţigări; pe atunci nu pricepeam niciunul acest lucru. Ba o mai credeam şi puţin nebună pe biata mamă, care nu ne voia decât binele; nu ni se părea fumatul o chestiune atât de grozavă. În final, cam toată lumea fuma! Şi auzisem la foarte mulţi oameni: „fumez o ţigară să mă calmez”.

Nu realizam deloc cât de rău îmi făceau ţigările pentru sănătate, dar nu numai atât. În fine, împreună cu fratele meu geamăn am început să furăm în fiecare zi bani din buzunarele părinţilor pentru a ne satisface acest viciu cumplit.

La sfârşitul clasei a X-a ne-am lăsat de şcoală, începusem să cântăm pe la nunţi, botezuri şi prin restaurante muzică de petrecere, aşa că am considerat pe atunci că ne este de ajuns câtă şcoală făcusem. Ce-i drept câştigam foarte, foarte bine din cântat muzică de petrecere. Eu mi-am înfiinţat chiar şi o trupă de muzică Rock cu care începusem să am succes şi am participat şi la câteva festivaluri de gen. Deci… ce să mai?… Viitorul mi se arăta a fi unul destul de promiţător.

La 19 ani m-am căsătorit legal, dar căsătoria n-a durat prea mult. Fusesem luat în armată astfel am lipsit de lângă soţie un an. Este lesne de înţeles care au fost motivele principale care au dus la divorţ. După ce am divorţat m-am apucat şi de băutură; vezi Doamne beam de supărare.

Intrasem într-o cursă a autodistrugerii, iar momentul inevitabil, practic acela în care am comis prima mea infracţiune avea să vină curând. Am fost judecat şi condamnat la un an şi jumătate de închisoare. Aceea a fost prima încercare. Acela a fost doar începutul unei vieţi aproape irosite. Au urmat apoi alte şi alte fapte, condamnări şi eliberări din puşcărie. Iată-mă acum la 41 de ani, condamnat pentru a cincea oară la închisoare, însă de această dată situaţia este mult mai complicată. Am lăsat afară 5 copilaşi, cu o mamă care a considerat că este mai bine pentru ea şi pentru copii să mă abandoneze. A renunţat la mine şi oricât de dureros ar fi îi dau dreptate. Este greu pentru oricine să trăiască alături de un om aşa cum am fost eu.

Aici în închisoare, în camera în care eram la începutul pedepsei, stătea de multă vreme pe televizor, o carte care avea desenată cu auriu pe copertă o liră. Am deschis-o mai mult din curiozitate şi am descoperit că era o carte de cântări creştine. Am început s-o citesc, iar textele care îmi plăceau mai mult mi le copiam într-o agendă. Am început din ce în ce mai mult să simt că vieţii mele îi lipseşte ceva. Am început să caut, dar nu ştiam ce anume să caut. Eram parcă „flămând” după ceva, „însetat” de acel ceva.

În una din zile, încă de dimineaţă, m-am dus la studioul muzical al penitenciarului la care activez. L-am surprins acolo pe un alt coleg citind Biblia. Mi-a atras atenţia expresia feţei acestui om. Avea ceva cu totul şi cu totul special. Mi-a trezit curiozitatea şi deşi nu îl cunoştea prea bine, l-am studiat puţin, după care, luându-mi inima în dinţi i-am spus pur şi simplu: „te rog, nu-mi poţi face rost şi mie de o Biblie?” Bineînţeles acesta s-a oferit să mă ajute imediat promiţându-mi că a doua zi îmi va aduce un Nou Testament de buzunar. Am plecat bucuros către celula mea, Domnul însă îmi este martor că am aşteptat ziua următoare cu mare nerăbdare (este ca şi cum aş fi fost foarte flămând, iar cineva mi-a promis că îmi va aduce ceva de mâncare).

A doua zi de dimineaţă m-am dus la acest coleg care, spre uimirea mea, aflasem că în libertate fusese şeful catedrei de pian al unui liceu cu profil muzical. Acest om pe nume Gagiu Riciard, un foarte bun pianist, dar şi un om extraordinar de blând, a fost cel care mi-a pus în mână pentru prima dată Cuvântul lui Dumnezeu. Domnul Hristos să îl binecuvânteze!

Aşadar m-am pus serios pe citit. Aproape niciodată nu îmi ajungea timpul pentru asta. Voiam tot mai mult, tot mai mult. Cu cât înaintam în lecturare, cu toate că anumite lucruri nu le înţelegeam aproape deloc la început, unele părându-mi chiar ilogice, simţeam totuşi o şi mai mare dorinţă să citesc din acea cărticică. Am început să mă interesez despre pocăiţi. Am aflat că în fiecare vineri şi sâmbătă au loc întâlniri ale acestora, unde vin şi fraţi de afară şi unde ceea ce eu nu înţelegeam îmi putea fi explicat.

Îndrumat de unii colegi, am făcut cerere la direcţiune pentru a putea participa şi eu. Încă de la primele întâlniri am simţit cum  încetul cu încetul acel „Ceva” pe care îl căutam îmi umplea inima de bucurie, dar şi mai mult de o pace inexplicabilă. Apoi am ştiut, am crezut din tot sufletul meu că El este! Bunul Dumnezeu tocmai îmi întindea mâna Lui să mă salveze. Am început să mă rog din ce în ce mai mult şi mai des. Am început să simt că rugăciunile îmi sunt ascultate. Am început să simt şi să cred din tot sufletul meu că El mă voia salvat, scos din mocirla în care trăisem până atunci.

M-am decis că trebuie să fac mai mult pentru a-L cunoaşte mai bine şi pentru a învăţa cum să-I slujesc cu adevărat. Domnul Hristos să îl binecuvânteze pe fratele Ghiţă, el lucra la clubul sportiv al penitenciarului şi era coleg cu celălalt deţinut care mi-a dat Noul Testament, cu Riciard.

Stând mai mult de vorbă cu Ghiţă am înţeles că mai întâi trebuie să mă pocăiesc de viaţa care am trăit-o, ceea ce eu cred că începusem să fac, apoi că trebuie să fiu botezat şi să închei un legământ cu Dumnezeu mărturisind cu gura mea pe Iisus Hristos ca Domn şi Mântuitor al vieţii mele.

Îmi doream atât de mult să fac acest lucru încât de vreo câteva ori m-am dus cu lacrimi în ochi la fratele Ghiţă rugându-l să vorbească el cu alţi fraţi dinafară să vină aici şi să pot lua botezul. Acesta mi-a spus să ne rugăm şi să ne punem nădejdea în Dumnezeu, căci El va face ca totul să se înfăptuiască. Aşadar prin harul lui Dumnezeu câteva săptămâni mai târziu urma să aibă loc botezul, data fusese stabilită la 25 Martie 2016.

Eu… încă fumam. Şi nu că fumam, dar ca dintotdeauna… le mâncam pe pâine. De când m-am apucat de fumat, de pe la 14 ani, nu cred că am fumat vreo dată mai puţin de două pachete la zi. Când cântam pe la nunţi şi retaurante, tot timpul aveam ţigara aprinsă, între degetele inelar şi cel mic, astfel încât să îmi pot folosi mâna pentru a cânta şi cum prindeam un moment de respiro trăgeam cu o sete diabolică din ţigară.

Am fumat enorm… enorm de mult în toată viaţa mea, dar n-am avut niciodată curajul măcar să încerc să mă las. Acest viciu mă înrobise, mă încătuşase, mai tare decât orice pe lumea aceasta. Fumatul m-a ţinut o viaţă întreagă închis într-o închisoare în care eram condamnat la moarte.

De multe ori îmi ziceam în sinea mea că eu cu siguranţă voi muri de cancer pulmonar. Nu mai spun că toată viaţa mea pe primul loc erau ţigările, cum câştigam un ban, prima şi prima oara ţigări îmi cumpăram, apoi mâncare la copii şi toate celelalte.

Cum spuneam, botezul se apropia, iar eu tot mă rugam la Domnul să mă scape el de acest viciu. Viciul persista, iar eu nu înţelegeam ce se întâmpla. Acum realizez că nu mă rugam cu destulă credinţă. Rugăciunile mele erau făcute în modul în care fusesem obişnuit să le fac, adică superficial, de aceea şi răspunsul lui Dumnezeu întârzia să apară.

Pe 13 Martie dimineața, după ce m-am trezit, m-am pus direct pe genunchi hotărât să mă rog şi să cer lui Dumnezeu putere pentru a birui ţigara. Înţelesesem că trebuie să o fac într-un mod cu totul şi cu totul diferit faţă de ceea ce învăţasem în copilărie că înseamnă rugăciunea. M-am rugat sincer, din toată inima, crezând cu toată fiinţa mea că Dumnezeu mă poate elibera de temniţa tutunului. Din primele secunde am crezut, am simţit, am ştiut că atunci când voi termina să mă rog se vor termina şi cei 27 de ani de când fumam continuu.

M-am rugat plângând. Lângă mine am simţit că era Cineva, era Cineva care mă asculta de aproape, Cineva care m-a atins în dragostea Sa, Cineva care prin Duhul Sfânt mi-a zis că din acea clipă eu voi fi eliberat de viciul fumatului. Ştiam, simţeam şi credeam din tot sufletul meu acest lucru. L-am rugat pe Domnul Iisus să primească ca jertfă acea zi în care urma să postesc şi I-am spus lui  Dumnezeu că pentru El vreau să nu mai fumez, pentru a-I putea sluji aşa cum se cuvine.

De cum m-am ridicat de acolo m-am simţit ca un nou-născut, parcă nu fumasem niciodată. Făceam ce făceam şi Îi tot mulţumeam lui Dumnezeu pentru că m-a eliberat din acea cumplită închisoare în care eram condamnat la moarte. Lăudat şi slăvit să fie Domnul Iisus Hristos!

Acum sunt 8 luni de când nu mai fumez. N-am simţit nici măcar o dată nevoia de a fuma şi mă simt ca şi cum nici n-aş fi încercat vreodată să trag măcar un fum, să văd măcar cum este. Când fumam aveam doar 58 de kg, arătam groaznic. Acum am peste 70 de kg şi mă simt extraordinar de bine.

Pe 25 martie 2016 împreună cu alţi 12 colegi deţinuţi am păşit în apă, am fost botezaţi în Numele Tatălui, Fiului, şi Duhului Sfânt, am încheiat un legământ sfânt, am mărturisit cu gura mea pe Iisus Hristos ca Domn şi Mântuitor personal. Dumnezeu mi-a schimbat inima, dar şi trupul. Mă simt mult mai puternic şi sănător din toate punctele de vedere şi asta doar pentru că El este în orice clipă cu mine. Simt tot mai mult dragostea şi iubirea lui Iisus. Simt şi trăiesc din ce în ce mai multe binecuvântări, dar mai presus de toate am o linişte şi o pace de neimaginat şi mă bucur că au fost cazuri în care chiar mi-au spus-o unii deţinuţi şi chiar gardieni că văd la mine schimbări mari şi că sunt plin de pace şi linişte – lucruri care mi-au lipsit până acum, slavit fie Domnul!

Cu toate că sunt închis, mama copiilor mei m-a părăsit, cei de acasă mă consideră rătăcit, eu am o pace extraordinară. Nu rămâne decât ca atunci când voi ieşi, prin harul lui Dumnezeu şi prin purtarea mea, să le demonstrez celor cunoscuţi că în toată viaţa mea a fost o singură decizie la locul ei – aceea de a mă împăca cu Dumnezeu prin Iisus Hristos, Fiul Său.

Aici în penitenciar este mare har. Suntem vreo 20 de fraţi care ne întâlnim zilnic la rugăciune, la părtăşie, unde ne rugăm şi Îl slăvim pe Dumnezeu cu cântări. Am compus chiar şi o cântare spre slava lui Dumnezeu pe care o cântăm mereu. Lăudat şi slăvit să fie Dumnezeul în care mă încred, Dumnezeul care mă iubeşte, Dumnezeul care m-a salvat, Dumnezeul care este mereu cu mine, Dumnezeul care mi-a promis o Viaţă Veşnică alături de El, acolo în Împărăţia Cerurilor.

Nu mai am prea mult de stat pe aici în închisoare, dar ştiu sigur un lucru, că nu întâmplător am ajuns aici de această dată. Poate pare ciudat, dar Îi mulţumesc din toată inima lui Dumnezeu pentru că am ajuns şi de această dată în puşcărie, unde El a avut un plan minunat pentru mine – planul mântuirii. Şi mai sunt sigur de un lucru – acela că am venit singur la închisoare, că odată ajuns aici am fost părăsit de mulţi, dar am fost găsit şi salvat de Dumnezeu, iar la plecare nu voi pleca aşa cum am venit – singur, ci Îl voi avea alături pe Domnul Iisus Hristos.

Ştiu că nu va fi uşor afară, dar mă rog ca Domnul Iisus să-mi dea putere, minte şi înţelepciune să nu mă abat niciodată de pe calea Sa cea dreaptă, ci să împlinesc Cuvântul Său, să fac numai voia Lui şi să trăiesc numai aşa după cum m-a creat şi m-a lăsat să trăiesc, să pot fi într-adevăr o lumină pentru cei din familia mea şi pentru cunoscuţii mei.

Îţi mulţumesc Doamne Dumnezeule pentru că deşi sunt cel mai mare păcătos, totuşi Tu m-ai ales şi pe mine pentru minunatul Tău plan al mântuirii noastre şi mi-ai dat dreptul să fiu copil al Tău. Îţi mulţumesc pentru că mă iubești atât de mult .

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe unicul Său Fiu, pentru ca oricine crede în  El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” Ioan 3:16. Amin!

Comment

5 Replies to “Mărturia unui deţinut întors la Dumnezeu în penitenciar”

  1. Daniela
    Frate ma bucur nespus de mult pt.hotărîrea luata .Rămîne sa-ti aduci soția la pocainta.Pt.ca in cuvînt scrie:De unde stii tu femeie ca nu iti vei mîntui bărbatul sau de unde stii tu barbate ca nu iti voi mintui femeia.Fie ca aceste mesaje sa-ti foloseasca la mîntuirea casei tale.Cînd vine un om la pocainta tot cerul se bucura mii si mii si mii de îngeri cinta in cor.Oare meritam noi asa o onoare din partea Regelui Regilor Domnul Domnilor din partea D-zeului nostru ce coordonează intreg universul cel care ne-a creat cu un corp asa de minunat ce toate organele merg ceas toate? Scumpe frate D-zeu te iubeste extraordinar de mult rămîne ca sa fii f.f.f.f.vigilent sa nu te însele cel rău din nou.Fie ca acest mesaj sa faca sa-l iubesti pe Domnul Păcii .Amin.P.S. Salveaza-ti familia.Amin.

  2. fiți binecuvântați de Domnul! ma rog ca El sa fie cu voi acolo și să va dea pace, dragoste pentru semeni si cuvinte potrivite pentru a chema cat mai multi pe calea Domnului!

Lasă un răspuns