UN GÂND BUN PENTRU CEI RĂI!

Square
 
Am avut șansa, de curând, să petrec aproape o zi întreagă în incinta cunoscutului penitenciar Jilava. S-a întâmplat acest lucru cu ocazia festivalului anual pe care acest penitenciar îl organizează, și anume Inter Fest 2018. Am ajuns acolo la invitația Asociației Zacheu, din București, care ajută în mod voluntar deținuții, prin diferite programe în colaborare cu autoritățile, de aproximativ 25 de ani. Am fost contactat de dumnealor și m-am bucurat să fiu invitat și să pot lua parte la acest eveniment.
Lucruri pe care nu le-am mai văzut în niciun alt penitenciar am avut ocazia să le văd aici: competiții sportive (fotbal, șah, atletism) la care participau deținuți din peste 20 de penitenciare, coruri formate din deținuți au cântat precum profesioniștii în domeniu, târguri cu obiecte artizanale construite tot de către deținuți, o expoziție de fotografii cu imagini de prin toate pușcăriile din România, invitați de seamă din diferite structuri ale statului, precum și multe ONG-uri; o atmosferă de sărbătoare plăcută atât pentru cei invitați, cât și pentru cadre și deținuți, cel puţin asta am putut remarca în calitate de simplu vizitator.
A fost invitată și presa și cred că este bine, pentru ca oamenii să poată vedea dincolo de zidurile pușcăriilor. S-a discutat acolo despre multe aspecte ce privesc viaţa celor încarcerați, dar în principal s-a dezbătut subiectul reintegrării în societate a omului care pleacă din penitenciar după mulţi ani de zile petrecuți acolo. Acesta se trezește de obicei la eliberare în faţa porților închisorii care se închid în urma lui, neştiind încotro să apuce, unde va dormi în noaptea respectivă și nici când sau ce va mânca.
De ceva ani de zile, se discută în spațiul public despre condițiile groaznice în care trăiesc deținuții din România și se pare că ori nu se dorește a se face mare lucru în această direcție, ori se face însă într-un ritm scăzut. Pe de altă parte pentru a putea schimba aceste condiții este nevoie, pe lângă bani și dorință, și de un anumit număr de ani. Va dura până când condițiile din pușcăriile noastre vor fi precum cele din vest sau cel puţin asemănătoare. De ce este necesară schimbarea condițiilor de trai ale unor oameni care sunt închiși pentru fărădelegi comise împotriva societății? Chiar… pentru ce s-ar obosii societatea să investească bani și timp în îmbunătățirea condițiilor de trai ale unor condamnați? Răspunsul este unul simplu: pentru ca deținutul sau condamnatul, odată ce a terminat pedeapsa și este eliberat, să nu recidiveze. Ce înseamnă asta? Adică în momentul în care ajunge în libertate, după ce și-a executat pedeapsa, să nu mai comită altă infracțiune, adică să nu se întoarcă din nou la vechile obiceiuri.
În România rata recidivei este de 75%, adică 75 de deținuți din 100 se întorc din nou după gratii după ce sunt eliberați. „Foarte bine”, ar putea spune cineva, „acolo le este locul!”. Și este drept, însă în toată această nepăsare, dacă o pot numi aşa, există un pericol, acela că oricare dintre cetățenii normali ai societății pot cădea victime ale acestor oameni. S-ar putea să te trezești într-o noapte cu un hoţ în casă, sau fără portofel după ce ai fost la piață, sau fără casetofonul din mașină sau după caz fără oglinzile retrovizoare ale mașinii și să te întrebi cum a fost posibil. Aceste lucruri se întâmplă, și din nefericire se vor întâmpla mereu, însă putem să facem ceva, iar acest ceva este să ne implicăm cu toții în a-i ajuta pe cei care ies din pușcării să revină la o viaţă normală. Am petrecut câțiva ani de zile printre deținuți, eu însumi fiind unul dintre ei, și pot spune cu toată sinceritatea că sunt unii care probabil nu se vor schimba niciodată și nu sunt puţini aceștia, însă într-un număr mai mare decât cei dintâi i-am întâlnit pe cei care își doresc schimbare, care își doresc o altfel de viaţă, care își doresc ca după ce au fost eliberați să aibă un loc de muncă, să poată închiria o garsonieră, să poată să-şi procure singuri mâncarea, hainele și toate cele de trebuință traiului normal. Am întâlnit astfel de oameni și sunt mulţi, însă cu tristețe spun că nu sunt mulţi aceia dintre ei care reușesc să își vadă visul împlinit. Pentru unii care petrec ani grei după gratii o viaţă normală este un vis.
Am cunoscut un deținut care într-o perioadă relativ scurtă, cred că aproximativ doi ani, intrase și ieșise din închisoare de vreo trei ori. L-am întrebat cu nedumerire: „Mă, omule, ție nu-ți priește aerul din libertate sau care e problema de mereu revii la pușcărie? Răspunsul lui a fost unul care m-a făcut să mă gândesc de două ori înainte să judec, mi-a zis că provine dintr-o familie cu probleme și că mai toată tinerețea și-a petrecut-o după gratii. Mi-a mai zis că atunci când iese pe porțile penitenciarului nu este nimeni care să îl aștepte, nu are un loc unde să doarmă, iar despre mâncare nu poate fi vorba. A încercat de multe ori să evite reîntoarcerea în pușcărie, dar fără succes. Îmi povestea că după 3 zile de stat nemâncat îl rodea stomacul aşa tare că a spart geamul primului magazin în care a văzut salam în vitrină, iar pentru patru batoane de salam și câteva pâini sa întors după gratii, de data aceasta pentru mai mulţi ani. Mi-a zis că în pușcărie, de bine, de rău, în fiecare zi primește o pâine, o ciorbă, o mâncărică și are și un pat unde să doarmă, astfel problemele existențiale îi sunt rezolvate și că oarecum niciodată nimeni nu-i va oferi o mână întinsă. I-am sugerat să nu zică niciodată  niciodată”, pentru că nu poți ști ce are în plan Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.
Motivația principală a societății nu ar trebui să fie doar pedepsirea celui găsit vinovat, ci dorința ca el să aibă șansa să devină un om schimbat, un om normal, care după ce ispășește pedeapsa poate fi asimilat în rândul oamenilor normali.
Suntem o țară de creștini sau cel puţin asta spunem că suntem, atunci haideți să privim atent la Cel care ne-a dat numele de creștini și anume la Mântuitorul Iisus Hristos și la atitudinea Lui faţă de cei greșiți. Maria Magdalena a comis un păcat care era pedepsit cu moartea, însă intervine Domnul și o grațiază, îi oferă o a doua șansă cu mențiunea următoare: „DU-TE ȘI NU MAI PĂCĂTUI!” Ioan 8-11. Dumnezeu prin Fiul Său ne dă acest dar minunat, pe care toți cei numiți creștini ar trebui să îl exercităm din dragoste pentru cel de lângă noi, fie el și deținut, și anume darul necondamnării. Dacă cineva a fost condamnat de un judecător la o anumită pedeapsă, oare nu e destul de mai trebuie și noi să îl judecăm și să-l condamnăm din nou printr-o atitudine respingătoare?
Domnul Iisus spune că nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi (Marcu 2) și că El a venit într-adevăr pentru toți, dar în mod special pentru cei care au nevoie de reabilitare, atât a sufletului, cât și a caracterului. În momentul când ieși pe poarta penitenciarului, de obicei ofițerul de servici îți urează toate cele bune și urarea clasică: „Du-te și nu mai veni!”, însă pentru ca această urare să devină realitate, fostul deținut are nevoie de sprijin. După mulţi ani trăiți diferit, într-un mediu care de cele mai multe ori nu este prietenos, fostul deținut are nevoie să învețe din nou ce înseamnă să trăiești o viaţă normală.
Scriu lucrurile acestea din experiență, iar în ceea ce mă privește pot spune cu toată inima că sunt un om binecuvântat, prin faptul că atunci când am pășit în libertate am fost așteptat de familie, frați și prieteni cu braţele deschise, acesta este numai harul și bunătatea lui Dumnezeu pentru mine. Faptul că Dumnezeu Și-a arătat bunătatea Sa faţă de mine nu mă lasă să stau indiferent faţă de sutele sau miile de deținuți care sunt eliberați în fiecare an și care în mare parte se întorc înapoi după gratii. Astfel am început să vorbesc cu prieteni, apropiați, oameni care conduc afaceri, încercând să-i încurajez ca atunci când un fost deținut va bate la porțile dumnealor pentru o eventuală angajare, să nu îl refuze categoric din prima doar pe considerentul că a făcut puşcărie”, ci să încerce să vorbească, să discute cu un astfel de om, să îl cunoască măcar puțin și apoi de ce nu să-i ofere o șansă. Să oferi unui astfel de om șansa de a avea un loc de muncă implică poate un pic mai mult decât la un om care nu vine dintr-o închisoare. Poate implica un pic mai mult timp în pregătirea acestuia, poate implica un pic mai multă înțelegere, poate și un pic de ajutor în ași găsi un loc unde să doarmă (majoritatea acestor oameni pleacă de la zero) și alte lucruri care nu costă o avere, dar care pot sprijini un om în drumul lui spre normalitate. Probabil că unii angajatori se gândesc astfel: „De ce aş angaja un astfel de om, când pot angaja pe cineva fără cazier.” Răspunsul e simplu, o faci pentru tine, pentru ai tăi, pentru societate și nu în ultimul rând pentru el, pentru deținutul care lipsit de șansa pe care ești tu gata să o oferi, s-ar întoarce degrabă după gratii și asta nu pentru că dorește, ci pentru că nu are alternativă.
Am un frate credincios care conduce o societate cu mai mulţi angajați, începând cu 2016, încă de pe vremea când eram închis la Botoșani, l-am sunat și l-am rugat să primească la muncă o persoană care urma să se elibereze din penitenciarul unde eram. La început a fost cei drept sceptic, însă după ce am mai discutat a zis că din dragoste pentru Domnul Iisus îl va angaja și va vedea pe urmă dacă a făcut o alegere bună. Astăzi acest om are 4 foști deținuți care muncesc în firma sa, este foarte mulțumit de ei și câteodată are impresia că aceștia sunt mai zeloși în atribuțiile lor decât ceilalți, în viitorul apropiat intenționează să angajeze pe al cincilea deținut, acesta mai are câteva săptămâni până la eliberare însă este așteptat.
În una din discuțiile mele cu el s-a arătat mulțumitor lui Dumnezeu pentru acești oameni, cât și pentru ceilalți angajați, care i-au primit omenește pe cei veniți din închisoare, la surprins discuția dintre Marius (un angajat fost deținut) și ceilalți colegi. Marius, la doar 24 de ani, le spunea celorlalți că este în fiecare zi uimit că după aproape un an de la eliberare este încă liber, el fiind un obișnuit al închisorilor încă de pe la 15 ani. Astăzi Marius locuiește într-un apartament pentru care plătește chiria din salariu, se gospodărește singur, își face cumpărături, își face de mâncare, a învățat să muncească pe anumite utilaje și se uită spre viitor fără frică.
În pușcării se desfășoară diferite programe prin care autoritățile fac eforturi să ajute și să pregătească deținutul pentru reintegrarea în societate, însa de cele mai multe ori ceea ce pot face dumnealor are o limită, iar limita este poarta închisorii. Când deținutul a pășit afară pe acea poartă, din acel moment este nevoie de implicare și înțelegere din partea societății. În momentul de față acestea lipsesc, de aceea nu este de mirare că din 100 de foști deținuți 75 se reîntorc în spatele gratiilor.
Știu de pe acum că acest articol nu va fi privit cu mult entuziasm de toți care îl vor citi și probabil unii se vor grăbi să spună că sunt alți oameni care merită ajutați, oameni care nu au comis fărădelegi și aşa este, sunt multe nevoi, sunt mulţi cei care trebuie ajutați, însă cei care se eliberează din penitenciare sunt, după părerea mea, din categoria celor care dacă nu le-ai întins o mână la momentul potrivit, imediat după poate deja fi prea târziu.
Închei aici cu speranţa că Dumnezeu va deschide inimile câtor mai mulţi spre această categorie de oameni şi că tot El va transforma vieţile câtor mai mulţi puşcăriaşi.
 

Lasă un răspuns