Oameni diferiți, aceeași nădejde – Iisus Hristos

Square

Scriu o nouă scrisoare atât de plin de bucurie şi pace, ştiind că Dumnezeu îmi este alături în fiecare clipă din ziua când am strigat către El din toată inima şi am lăsat viaţa mea în mâinile Lui. Stare de bucurie în puşcărie ca şi în alte situaţii dificile poate însemna două lucruri: primul că psihicul te lasă, iar al doilea, total opus, că Dumnezeul în care te încrezi, NU TE LASĂ! Pentru mine şi câţiva deţinuţi de aici,10153232_1116339281725797_5307786360368583642_n versetele din Scriptură prin care Dumnezeu ne vorbeşte sunt pline de viaţă şi aducătoare de viaţă: „Eu voi fi cu tine, nu te voi lăsa nici nu te voi părăsi” Iosua 1:6. Să-ţi rânduieşti viaţa după versete biblice pentru unii poate părea o nebunie, însă pentru noi e puterea lui Dumnezeu care ne schimbă vieţile.

O viaţă schimbată prin puterea şi dragostea lui Dumnezeu este şi cea a colegului meu de detenţie despre care am mai scris în scrisorile mele. „Domn profesor”, aşa cum l-am numit pe fratele meu în Hristos în scrisorile anterioare, a dus o viaţă plină de satisfacţii atât pe plan profesional, cât şi personal. Suntem zi de zi împreună de câteva luni de zile; mâncăm, muncim, ne rugăm şi îl lăudăm pe Dumnezeu împreună. Suntem oameni atât de diferiți – dumnealui profesor de pian, iar eu luptător – însă avem acelaşi Domn și Mântuitor Iisus Hristos.

Este uimitor cum Dumnezeu face ca oameni cu preocupări diferite, din medii diferite, având concepţii de viaţă diferite, să vină la un loc uniţi de aceeaşi dragoste şi iubire fără de margini a Domnului Iisus Hristos. Am observat că mai mult oferă cei din puşcării care-L iubesc pe Domnul. Sunt mult mai uniţi, uniţi în fapte bune, în a-L lăuda pe Dumnezeu, în a împărţi cu ceilalţi deţinuţi binele pe care l-a făcut Domnul Iisus lor.

Ascultând mărturia domnului profesor, am fost bucuros să aflu că în cele mai grele momente ale vieţii lui, momente când a dorit să încheie socotelile cu viaţa, raza de lumină care i-a adus speranţa şi l-a făcut să vadă viaţa cu alţi ochi a fost, ca şi în cazul meu şi al altora, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Scumpul și Dragul nostru Domn.

În cele scrise mai jos, dragul meu frate în Domnul, povestește în detaliu cele întâmplate în viaţa lui. Doresc Dumnezeu să-l întărească, atât pe el cât şi pe cei care citesc.

G.R.: Doresc să mărturisesc că într-un moment dificil al vieţii mele, mai precis în închisoare, l-am cunoscut pe colegul meu Gheorghe Ignat, atunci când în locul unde munceam m-am simţit singur în lupta cu obiceiurile şi comportamentele greşite ale colegilor deţinuţi. L-am rugat pe Dumnezeu să-mi trimită un sprijin; şi iată, rugăciunea mea a fost ascultată în ceruri, Dumnezeu trimiţându-mi, pentru a-mi fi coleg, acest om impunător fizic, dar care, spre surprinderea celor ce se aşteptau la duritate, au cunoscut un om fin, ce îi iubeşte, îi respectă, îi ajută şi le vorbeşte despre Dumnezeu şi despre Fiul Său. Mă bucur enorm că acum suntem fraţi în Hristos şi că împărtăşim aceeaşi iubire pentru Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ajutorul oferit în aceste momente şi iată că Evanghelia este vestită celor din temniţe. Astfel eu exclam sincer: „Minunat este Domnul întru sfinţii Săi!”

 Iisuse, ajută-mă!

 Oameni diferiţi, acelaşi Domn Iisus Hristos!

Mă numesc Gagiu Riciard. Vă scriu aceste cuvinte cu speranţa că poate cineva se va regăsi în ceea ce am să vă spun şi îmi doresc ca această mărturisire să ajute la evitarea unor situaţii grave.

Voi începe prin a relata câteva date biografice şi unele aspecte ale percepţiei oamenilor ce m-au cunoscut. La 7 ani, începând studiul pianului, profesorii mă descriau ca fiind un copil cu un talent muzical peste medie, cu un auz nativ destul de bun, mâini create pentru a cânta la pian şi cu intuiţie muzicală ce îi făcea pe mulţi dintre cei ce mă ascultau să creadă că voi avea o carieră pianistică. Părinţii mei îmi spuneau întotdeauna, încurajându-mă că sunt cuminte, ascultător şi supus, fapt ce se observa la atitudinea tuturor oamenilor maturi din jurul meu, ce mă tratau cu drăgălăşenie. Am studiat ani la rând câteva ore pe zi, deoarece arta cere sacrificii devenind un om perseverent şi serios. În clasa a X-A am fost transferat la un liceu prestigios din Ardeal, întâlnind o concurenţă foarte serioasă. Am învăţat în cei trei ani de liceu ce înseamnă precizia, seriozitatea, dar şi sacrificiul. Am făcut tot posibilul să studiez cât mai mult cantitativ, dar şi calitativ, folosind şi nopţile. Dumnezeu mi-a îndrumat paşii în aşa fel încât am fost admis la academia atât de mult râvnită timp de 12 ani. A fost o minune atât de evidentă, însuşi faptul că am intrat pe ultimul loc din cele şase disponibile, simţind intervenţia lui Dumnezeu. Toţi paşii au fost pregătiţi perfect de Creatorul meu, astfel că am avut de la 7 ani un profesor cu suflet minunat; la 15 ani am întâlnit o profesoară ce avea o legătură minunată cu Dumnezeu, dar suferea foarte mult datorită problemelor familiale. Am fost pregătit în particular de către un pianist foarte bun, şi acesta m-a încurajat spunându-mi muzica-piancă am şanse mari. Pentru că acest om avea o legătură vie cu Dumnezeu, fiind un creştin, am fost sigur că este sincer. În timp ce mă asculta, mi-a ţinut o mică cuvântare despre clasificarea oamenilor. Un singur lucru am reuşit şi l-am reţinut: „Nu poţi să faci o diferenţiere între oameni şi nici nu ai voie, dar există totuşi un lucru esenţial dacă vrei să fii un om mare şi depinde de tine cât de mare vrei să fii”. Eu l-am întrebat foarte curios: „Cum pot fi diferenţiaţi oamenii, atâta timp cât Dumnezeu ne-a spus că suntem egali?”  El a răspuns cu o voce blândă: „Oamenii sunt atât de mari, pe câtă putere de a-şi iubi semenii au!” Am zâmbit şi am cântat mai departe, dar aceasta este fraza care m-a ghidat pentru mulţi ani din cei ce urmau. Acum fac o legătură scurtă cu ceea ce era scris de mii de ani în urmă în Biblie: „Cel ce nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (1Ioan 4:8) şi iarăşi „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: Cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său”.

Foarte mult adevăr există în ceea ce am citat, pentru că toate învăţăturile pe care ni le-a dat Domnul nostru Iisus Hristos, ne arată că singura cale pentru ca Dumnezeu să primească jertfele noastre este exprimată cu o singură condiţie, fără de care nu se poate. Astfel, dacă nu suntem împăcaţi cu orice persoană pe care am supărat-o cu ceva, Dumnezeu nu va primi jertfa şi nici rugăciunea noastră. „Deci, dacă îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo înaintea altarului şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Matei 5:23). Referitor la necesitatea de a ierta celor ce ne-au greşit voi da mărturie cuvintele Mântuitorului nostru ce ne-au învăţat cum să ne rugăm cu „Tatăl nostru” după cum explică simplu, matematic: dacă iertați oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre.” (Matei 6:14).

După ce am fost admis la Academia de muzică, la secţia interpretare pianistică, am primit cu mare drag propunerea profesorului meu din oraşul natal (Suceava), acesta fiind şef de catedră, mi-a explicat că ar fi nevoie de mine pentru a sprijini activitatea didactică, cu un suflu tânăr şi oarecum nou. M-am gândit la elevii care aveau nevoie de mine şi am acceptat, cu toate că acest lucru implica un traseu săptămânal  (Cluj – Suceava) de aproximativ 7 ore cu trenul. Am lucrat cu ajutorul Domnului, din anul I până în anul V, dăruindu-mi inima şi forţa pentru a-i pregăti pe cei mai deosebiţi copii pe care i-am cunoscut. În acelaşi timp am frecventat cursurile academiei de muzică cu un efort destul de mare, deoarece fiind la zi, profesorii au fost înţelegători cu orarul în aşa fel încât eram 3 zile la Suceava şi restul la Cluj, în fiecare săptămână. Dumnezeu a fost şi cu mine în fiecare clipă şi am simţit îndrumarea Duhului Sfânt ce mă mângâia în permanenţă şi mă întărea clipă de clipă, fără ca eu să fi avut o relaţie personală cu Dumnezeu, conştientă.

Am avut un profesor de pian cu un suflet deosebit, ce mă iubea foarte mult, dar bineînţeles datorită originilor sale germane şi maghiare, nu îşi arăta sentimentele faţă de studenţii săi. Am înţeles că adevăratul sens al cuvintelor „îmi pasă de elevi” se materializează în sprijinul practic pentru studenţii săi prin dăruirea în predare, fiind interesat de viitorul lor. Această legătură pe care numai Dumnezeu în mila şi bunătatea Sa a menţinut-o până în ziua de astăzi, profesorul meu dovedindu-mi încă o dată respectul şi preţuirea sa, prin vizita care mi-a făcut-o chiar la penitenciar. Dumnezeu a îngrijit de situaţia materială destul de precară, oferindu-mi posibilitatea de a preda în timpul studiilor la anumite comunităţi creştine, asigurându-mi mulţumirea sufletească şi cea materială. Prin intuiţia ce mi-a fost dăruită de către Dumnezeu, am înţeles că: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău; aceasta este întâia şi marea poruncă. Iar a doua la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22:37-39).

Dar totuşi, greu am priceput ce a spus Domnul Iisus Hristos: „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul, aşa cum v-am iubit Eu pe voi!” Am meditat mult la faptul şi modul în care ne-a iubit Domnul Iisus şi am realizat că voinţa Tatălui este ca omul să aibă din nou chipul şi asemănarea Sa. Atunci m-am întrebat „eu al cui chip îl port şi cu cine semăn?” Prin faptele mele de a mă implica cu lumea şi a vinde ţigări, lucruri atât de comune ce se vând în orice magazin, am făcut un lucru groaznic de grav împotriva lui Dumnezeu. Ţigările îl fac sclav şi îl robesc pe omul atât de iubit şi preţuit de Dumnezeu. Am înţeles şi am văzut cu ochii mei în închisoare, ce este dispus să facă un om pentru ţigară, atunci când este disperat fiind chinuit groaznic. Cel rău a găsit o cale prin care omul să nu respecte poruncile Domnului, încălcând chiar prima poruncă din Decalog, făcându-şi un dumnezeu din ţigară, devenind astfel robi ai păcatelor făcute. Denumirea pe care am auzit-o tardiv dată ţigărilor în popor este „iarba dracului”. Pentru că n-am fumat niciodată n-am priceput în ce mod îi robesc ţigările pe om, dar am auzit că fumatul ucide şi dezvoltă în fiecare individ multe probleme de sănătate printre care şi nouă tipuri de cancer. Nu reuşeam să înţeleg care dintre porunci am încălcat-o, dar Dumnezeu cu mila Sa, mi-a descoperit că eu le-am dat oamenilor subjugaţi de viciul lor, inconştienţi deja, fără putere de a decide pentru ei, „arma” cu care se sinucide. Sunt vinovat înaintea lui Dumnezeu, ca ucigaş sau complice, încălcând întocmai porunca a şasea: „să nu ucizi”!

Adevărat este că din banii câştigaţi corect mi-am adunat bani pentru nuntă, pentru casă, doar că a trebuit să fac un împrumut bancar, pentru care urma să plătesc 20 de ani rate lunare. Pentru acest împrumut, am gândit cum să fac să nu mai plătesc o perioadă atât de îndelungată. Un îndemn al celui rău îmi răsuna mereu în mintea mea: „Riciard, tu meriţi mai mult!” Mi-am însuşit această idee şi din păcate am fost dispus să mă implic în lucruri ce nu-mi plac. În campania electorală, făcând afaceri la negru cu ţigări, am atins apogeul distrugerii mele. Imediat am fost descoperit şi inculpat, ascunzând aceste lucruri timp de aproape 5 ani. În acest timp Dumnezeu a rămas lângă mine, dar în cele din urmă, fapta ascunsă a ieşit la iveală şi am primit 5 ani de închisoare cu executare.

Pe Dumnezeu nu L-am pus în ecuaţia gândirii mele şi nu am mulţumit lui Dumnezeu fără să-mi raportez viaţa la Dumnezeu.

Deşi mă bucuram de tot confortul omenesc, eu tot eram nemulţumit şi m-am trezit brusc într-un arest al poliţiei fiind deja condamnat definitiv şi irevocabil la 5 ani închisoare. Ulterior am fost dus la penitenciar. Atunci când am fost smuls pur şi simplu dintre cei dragi, copilaşii mei foarte mici, soţia disperată plângând, am simţit imediat că sunt în cădere liberă spre fundul prăpastiei. După carantină, dintr-o neînțelegere, am primit regim închis de executare, fapt ce m-a adus într-o disperare şi mai mare, prin faptul că realizam că de data aceasta toate nedreptățile mă lovesc și mă gândeam, suferind imens, că Dumnezeul meu, Cel e a fost lângă mine toată viața mea şi m-a răsfăţat cu tot ce i-am cerut, de data aceasta nu mă mai ascultă. Cel mai greu sentiment şi cea mai mare durere este aceea pe care am simţit-o în acel moment când părea că ajutorul divin m-a părăsit. Într-o noapte, fiind într-o cameră de transfer pentru regim închis, cu un geam spart le temperaturi de -15 grade şi cu un fum greoi de ţigară în cameră, toate cărările mele erau închise, nu mai vedeam nici o speranţă şi nici un viitor; atunci m-am pus noaptea pe genunchi şi când ceilalți dormeau, am plâns cu amar şi i-am cerut lui Dumnezeu, fiind deja zdrobit, să mă ia la El. A doua zi, așteptând plângând întreaga noapte un răspuns de la Dumnezeu, mi-a venit ajutor din cer. Grefierul mi-a adus hârtia ce confirma că mi-a făcut o greşeală, iar sistemul este semi-deschis.

În aceeași zi am fost dus într-o cameră cu oameni ce puteau să iasă pe hol sau afară într-o cuşcă de plimbare. Nu pot să vă explic cât de bucuros am fost când Domnul mi-a auzit strigarea. Aveam ochii înfundaţi şi încărcaţi de plâns de atâtea zile, dar aici mi-am văzut chipul în oglindă după o lună, pentru că nu am avut oglindă. Acesta a fost primul moment critic, de disperare extremă, în care Dumnezeu a intervenit. După o perioadă, încercam să îmi caut scuze pentru ce am făcut cu țigările, dar am înţeles că nu există scuză pentru păcat şi nu e bine să încercăm să ne disculpăm. Aveam 33 de ani şi nu pricepeam absolut nimic din ce se întâmplă. De ce, care este rostul? Răspunsul a venit imediat şi chiar dacă îmi este ruşine, vă mărturisesc ca nu am citit Biblia până la acea vârstă, ci trăiam doar intuitiv. Am priceput că Domnul nostru Iisus Hristos a plătit deja pentru păcatele mele şi este nefolositor să-mi caut scuze, ci de acum Să-L urmez, învăţându-mă adevărata lecţie a Celui ce este cu adevărat Învăţător – iubirea adevărată – „Mare este mila lui Dumnezeu şi foarte mult ne iubeşte” am spus din nou când am simţit iarăşi prăpastia după câteva sute de zile şi i-am cerut, în neştiinţă, lui Dumnezeu, să nu mă mai chinuie; ci atunci când pun capul pe pernă să nu mă mai trezesc, pentru că sarcina păcatelor mele mă copleșește. Atunci a răsărit Lumina, a doua oară, după ce am strigat din tot sufletul că sunt obosit şi am nevoie de El: „Veniţi la Mine toţi cei împovăraţi şi trudiţi”. Atunci am strigat: „Domnul meu iubit şi Mântuitorul meu, vino în viaţa mea şi fă cu ea aşa cum eşti Tu, cu toate deciziile pe care trebuie să le iau!” Atunci a fost momentul când i-am predat viaţa mea lui Hristos, total şi deplin încredinţat că va face lucrurile aşa cum este El. PERFECT!  Curăţindu-mi sufletul şi făcând ca trupul meu să devină „templu al Duhului Sfânt”, am primit imediat toate cele promise: mângâierea, îndrumarea şi dragostea. Vocea conştiinţei mele a redevenit puternică, deşi s-au înmulţit şi ispitele, sunt hotărât să-L iubesc pe Dumnezeul cel viu şi să-I dau inima mea cu dreptate, milă şi smerenie către aproapele. Cât de frumos a spus prorocul David: „Jertfa lui Dumnezeu – Duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi”. Mi-au trebuit 750 de zile petrecute după gratii, citind zilnic Biblia, pentru ca Dumnezeu să-mi descopere voia Sa şi principiile Sale, dezvăluindu-mi lucruri minunate ale înțelepciunii Sale. Toate acestea doar din milă şi iubire pentru oameni. Smerindu-mă, am fost înălţat de multe ori în viaţă de către Dumnezeu, dar îndată ce m-am văzut slăvit am început să-mi iau o parte din slava lui Dumnezeu, în loc să simt adevărul şi să spun mereu „Slăvit să fie Dumnezeul meu Cel ce m-a ridicat din păcatele mele”. Nimic nu am făcut eu, ci El este Cel ce mi-a păzit paşii toată viaţa, m-a iubit, m-a chemat întotdeauna, dar eu, ca un fiu neascultător, orb şi surd, am rătăcit.

Acum, că mi-am venit în fire, îmi doresc să nu uit niciodată că Dumnezeu ne înalţă, iar vigilenţa noastră trebuie să existe în fiecare moment, pentru ca nu cumva să greşesc din nou, stricând lucrarea lui Dumnezeu. Îmi doresc să nu uit vreodată că în mintea şi sufletul meu, Dumnezeu trebuie păstrat secundă de secundă, zi şi noapte, pentru că „Fără Mine nu puteţi face nimic”. Voi zidi pe Piatra lăsată de Dumnezeu pentru noi toţi, pentru ca toate celelalte să fie pe deasupra: Domnul nostru Iisus Hristos. Acum mă aşteaptă un viitor frumos alături de Domnul meu, pentru că am convingerea că tot ce este scris funcționează perfect, iar binecuvântarea lui Dumnezeu vine până la al miilea neam pentru cei ce-L iubesc şi respectă poruncile Sale.

Am scris aceste rânduri, pentru că sper din tot sufletul să fie folositoare celor ce vor citi şi vor primi această mărturisire. Sper să reuşesc, cerând ajutor de la Domnul, să-mi menţin promisiunea de a-L urma pe Hristos, spunându-I absolut tot ce mă doare.

Îndemn şi sfătuiesc pe orice om să citească Sfintele Scripturi, cu gândul că Domnul nostru Iisus Hristos, în momentul ispitirii din pustie a adus următorul argument de trei ori: „Căci este scris…”

Închei cu sfatul lui Ioan Gură de Aur: „Lăsând la o parte ce gândește cutare sau cutare, toate să le cercetați şi să le căutați în Sfintele Scripturi, şi, găsind acolo adevărata bogăție, pe aceasta să o vânăm, ca astfel să ne bucurăm şi de veșnicele bunătăți.”

Doar pentru slava lui Dumnezeu,

Amin.

Comment

One Reply to “Oameni diferiți, aceeași nădejde – Iisus Hristos”

Lasă un răspuns