Astăzi sunt nimic mai mult decât un fost pușcăriaș. Nu am și nici nu pretind a avea vreo educație aleasă. Am făcut școală în România, la Suceava. Am crescut într-o societate rănită și tulburată, imediat după 1989… am învățat „din oraș” că trebuie să mă descurc, că trebuie să fac ceva, că doar făcând bani poți supraviețui, că nimeni nu îți bagă în buzunar. Părinții m-au crescut cum au crezut ei mai bine și mi-au oferit cât au putut. Faptul că am ales din ceea ce avea societatea să-mi ofere partea mai puțin bună, îmi asum.

Am scris aceste câteva rânduri că să mă prezint pe scurt, să știți cine vă scrie… nu vreau să mă pretind altcineva decât sunt.

După ziua de ieri, zi în care am văzut manifestarea celor „inteligenți și educați” din societate, am hotărât să rămân „prost”, iar în schimb, cumva în prostia asta a mea să iubesc. Cei familiarizați cu Biblia știu de un anume capitol 13 din întâia carte către Corinteni a Apostolului Pavel, la acel gen de „dragoste” mă refer.

Acest mesaj se adresează creștinilor evanghelici sau ortodocși, în special către cei care au uitat la ce sunt chemați. Către cei care au manifestat o ură ieșită din comun, în special către cei pe care i-am văzut sau auzit rostind celebra înjurătură împotriva partidului de la guvernare. Cât de ipocriți puteți fi „fraților”? În care biserică ați învățat că se cuvine creștinilor să înjure sau să urască. Despre care Mantuitor ați învățat că a înjurat pe Cezar? Ce nu înțelegeți din 1Corinteni 13?

Vă scriu cu toată iubirea și prețuirea, fără să doresc să supăr pe nimeni, nu vă lăsați amăgiți de niciuna din părți, de niciun partid, nici de stânga, nici de dreapta, de nicio televiziune, nici de stânga, nici de dreapta, nu vă lăsați infectați în inimile voastre cu ură și dușmănie.

Nu vă lăsați amăgiți, Salvarea noastră nu vine la emisiuni TV să ne promită marea cu sarea, Salvarea noastră nu împarte găleți electorale, Salvarea noastră nu vine o dată la 4 ani să ne zâmbească, apoi să ne disprețuiască și pe noi și crezul nostru, Salvarea noastră a murit pe cruce, în dealul Golgota și va veni pe norii cerului în slavă! Țineți bine lucrul acesta în inima voastră.

Împărtășind astăzi aceste gânduri cu un frate drag care este și slujitor mi-a răspuns astfel: „REGRET ȘI ASTĂZI… Când s-a anunțat executarea lui Ceaușescu, eram în fața prefecturii cu mulțimea și m-am bucurat.
Sora Dupu, femeie mai în vârstă, era acolo, a auzit cum ne-am manifestat și s-a uitat la noi dezaprobând. Și astăzi îmi pare rău…”

În alt context, îmi amintesc atitudinea unui alt frate scump, când a căzut fostul premier Emil Boc, într-un studio de televiziune, unii dintre colegi umblau cu telefonul de la unul la altul amuzându-se copios de acea filmare. Când au ajuns să-i arate lui Daniel Tcaciuc (care între timp „a plecat la Domnul”) acesta a zis „nu vreau să văd, omul acesta tocmai a avut un necaz, nu mă pot bucura de necazul lui”. A închis gura tuturor celor care erau în încăpere. Știți de ce? Pentru că avea dreptate.

Dragi frați, dragi români, nu mi-l pot închipui pe Domnul Iisus înjurînd vreun partid politic sau sărind în sus de bucurie că Dragnea a ajuns la pușcărie. Însă mi-l pot imagina cand a zis „iubiți, iertați, rugați-vă, fiți buni”.

Nu fac politică, nu mă interesează niciun partid, am votat cu un independent. Însă nu pot să nu văd fățărnicie și la unii și la alții… dorința exagerată de putere și într-o tabără și în cealaltă, manipulare grosolană și într-o parte și în alta.

Haideți să ne îndreptăm privirile dinspre așa zișii „hristoși omenești” care promit salvarea noastră, dar care nu se pot salva nici pe ei, către Adevăratul Hristos! Vă rog nu mai predicați politică și nu mai înălțati oameni de la amvoane sau altare, indiferent cum se numesc aceștia, ci predicați-L pe Domnul Iisus! Avem pe cine înălța, avem cu cine ne lăuda, avem un Salvator cu adevărat, un Domn care ne-a făcut atât de mult bine! De ce Îl ignorăm?

Un prieten mi-a spus că probabil scriind aceste gânduri, rândurile celor care nu se bucură să mă vadă se vor îngroașa… îmi asum fiecare cuvânt pentru că le scriu dintr-o inimă curată, le scriu într-o țară în care dreptul la liberă exprimare există și mai important le scriu în Numele Celui care a murit în locul meu pe cruce.

Cât despre Liviu Dragnea, mi-aș dori să aud într-o zi că Domnul Iisus Hristos a devenit Domnul și Mântuitorul său personal, că Dumnezeu i-a schimbat viața și că și-a dat seama că există un Singur Domn, iar în rest toate sunt efemere…

Mai jos aveți o scurtă mărturie care merită citită. Acest mesaj a fost scris de o doamnă respectabilă în a noastră societate. Subscriu întru totul cu ceea ce dumneaei a scris.

„Mama mea a fost unul dintre primii asistenți de probabațiune din țară. Prin urmare, în adolescență, am auzit multe povești din penitenciar, dar mai ales povești despre necesitatea grațierii într-o societate normală, despre dreptul la o a doua șansă, despre necesitatea reintegrării în societate a celor care au ispășit o condamnare penală. Mai apoi, din lecturi, jurnale și mărturii am înțeles că între justiție și dreptate e o mare diferență. Tot din lecturi am înțeles de ce regimul penitenciar din majoritatea țărilor dezvoltate pe care le admirăm e, în foarte multe cazuri, atât de diferit de regimul penitenciar de la noi, incapabil să scape de moștenirea bolșevică. Pasionată dintotdeauna de istorie, nu mi-a luat mult să mă conving că pedeapsa cu moartea e o atrocitate care trebuie evitată de orice societate care vrea să ramână sănătoasă. (Desigur, că orice om, am și eu momentele mele de supărare, mai ales atunci când văd animale maltratate.)
Ceea ce am văzut însă ieri mi-a demonstrat că noi suntem o societate nu bolnavă, ci foarte grav bolnavă. Culmea e că ani de zile am avut impresia că cele mai ușor manipulabile persoane sunt cele neșcolite. Însă la fel cum între justiție și dreptate există diferențe, la fel există si între educație și școală. O persoană educată după principii sănătoase, chiar și în lipsa studiilor, are un… un instinct nealterat care o ajută să discearnă între bine și rău. O persoană școlită, chiar și la universități de prestigiu din străinătate, în lipsa unei educații poate însă să ajungă un calău cu mult mai multă ușurință și cu un mare elan. Iar în România avem în momentul de față tot mai mulți călăi și nu pot să nu mă întreb cât va dura până când vor pune mâna pe revolver.
Să te pretinzi educat și școlit, să rezonezi doar la injurii, să faci din *uie amin, să fugărești, să ataci cu bâte mașina unui om doborât deja la niște ore în care orice alți oameni responsabili muncesc, să sărbătorești un stat al cătușelor în piață, să îți crești cu astfel de exemple copiii, să urăști fără să înțelegi ce, de ce, să urăști doar pentru că e “cool” să urăști, să îți dorești doar pușcării, dar să nu te chinui să înțelegi soluțiile unor procese, să urăști în asemenea hal un partid ales până la urmă printr-un vot democratic, să îți urăști țara, să îți urăști astfel bătrânii, să dorești doar închiderea pe viață sau moartea unora, să visezi doar la violurile și bătăile la care unul sau altul ar putea fi supuși în pușcării și să crezi că te mai poți numi om…
Am ajuns acasă unde mama care a văzut atât de multe mi-a recomandat cât se poate de serios să îmi aleg cu mare grijă prieteniile și să mă rezum să vorbesc doar despre cărți, pictură, călătorii. În democrația autentică în care trăim ajungem din nou să ne fie frică să avem alte puncte de vedere decât cele declarate corecte. Desigur, te gândești, că hai măi mamă, exagerezi! Dar apoi te gândești că sfatul îți vine de la o persoană care a trăit mai mult sub dicatură decât ai trăit tu.
Pe facebook, văd că mamele unor alți prieteni au mers chiar mai departe, recomandându-le să părăsească cât mai repede țara asta pentru că vor urma lucruri îngrozitoare. Și îmi dau seama că e prima oara când mă gândesc mai serios la plecare. Dar unde? Europa pe care o iubesc e un butoi de pulbere, SUA e mai măcinată ca niciodată de conflicte interne, cu alte zone geografice mi-e greu să rezonez. Și apoi îmi dau seama că eu sunt ca soțul Aniței Nandriș-Cudla. Cei care au citit volumul ei de memorii, “20 de ani în Siberia” vor înțelege mai bine despre ce vorbesc. Sunt mult prea legată de casă, de acasă. Nu-mi rămăne decât să sper că voi ajunge și la nivelul ei de iertare.
Ceea ce am văzut ieri la televizor, spre seară, când am ajuns acasă, mi-a demonstrat că nu știu nimic despre ură. Cu toată firea mea vulcanică, cu cuvintele grele pe care le scot când sunt furioasă, nu am ajuns încă la stadiul de fiară. Ferice de mine! Sau poate nu.” (I. M.)

PS: înainte să îmi lăsați mesajele dvs. mai puțin prietenoase vreau să știți că nu mă supăr, mai mult mă voi ruga pentru dvs. Fiți binecuvântați de Domnul Iisus!!!