Vindecat de diabet!

Square

Ionuț este unul dintre deținuții care l-au întâlnit pe Mântuitorul după gratii.20161106_122531

Sunt mulți cei care probabil vor întreba: de ce în pușcărie? De ce nu a căutat pe Dumnezeu în libertate? Acum că a ajuns acolo îi trebuie Dumnezeu?

Înainte de a lăsa pe Ionuț să vă scrie cum a fost vindecat în închisoare, vreau să scriu o părere personală despre subiectul „De ce Dumnezeu? De ce în pușcărie?”

Oamenii din închisoare sunt la capătul puterilor, apăsați de vină, de pedeapsă, de indiferență, de multe altele. În viața obișnuită, dincolo de ziduri și gratii ei au neveste, copii, activități, slujbe, afaceri. Acestea pot atenua cumva nevoia sau dorința cuiva de a se apropia de Dumnezeu. În pușcărie însă acestea din urmă lipsesc iar oamenii au timp să cugete la cele sfinte. În închisoare omul înțelege mai bine adevăratele valori și mulți realizează nevoia unei relații personale cu Dumnezeu.

Să nu vă gândiți că sunt mulți cei care aleg pe Dumnezeu, nu sunt mulți… ci chiar puțini, restul aleg să facă sau să ducă în continuare o viață lipsită de prea mult sens, să facă tot felul de mizerii sau să pună la cale alte infracțiuni.

Să amintiți atunci când vă rugați și pe cei din închisoare, poate Dumnezeu se va îndura de mai mulți dintre noi, deținuții.

            Doresc ca toată slava, toată gloria și toată cinstea să fie ale lui Dumnezeu în veci!

            Dumnezeu să vă binecuvânteze, mai jos aveți mărturia lui Ionuț

Mă numesc Sprânceană Ionuț, sunt din comuna Popești, județul Iași, am 27 de ani, doi copii, unul de 1 an și 6 luni, iar cel mai mare de 4 ani și 6 luni. Am fost bolnav, zic că am fost bolnav pentru că acum nu mai sunt, am fost vindecat într-un mod miraculos! De către cine am fost vindecat? La această întrebare vă voi răspunde mai jos după ce vă voi scrie câteva cuvinte despre viața mea.

În luna ianuarie 2015 am fost arestat pentru tâlhărie, fapta petrecută sub un consum excesiv de alcool mi-a adus o condamnare de 3 ani. Practic după ce mi-am băut mințile m-am luat la bătaie cu tovarășul de pahar, care ulterior a declarat că i-am furat un cap de furcă metalic, prejudiciul fiind de 20 de lei. În timpul procesului de judecată nu s-a ținut cont că nu mai avusesem treabă cu legea penală, nici că eram singurul întreținător a celor doi copii… Așadar, am fost arestat și trimis pe arestul central din Iași. Acolo am petrecut 6 luni de arest preventiv, după care am fost mutat la penitenciarul Iași unde am mai stat tot preventiv încă 5 luni. Am fost condamnat după aceste 11 luni de arest preventiv la 3 ani de închisoare.

În toate acele 11 luni în care am fost arestat preventiv în vederea judecării dosarului am tot sperat că voi fi eliberat sau că măcar voi obține o condamnare cu suspendare, gândul meu era la băiețelul meu, la fetița care se născuse după ce fusesem arestat și la mama lor.

Am regretat mult fapta, am plâns mult și am petrecut multe nopți pe genunchi rugându-mă la Dumnezeu să mă ierte și dacă este posibil să fiu judecat în libertate pentru că soția mea nu se descurca cu cei mici. Într-un final am primit pedeapsa și am fost transferat la Penitenciarul Botoșani pentru a o executa.

În acest loc lucrurile nu au fost tocmai roz, am avut tot felul de incidente cu alți deținuți care din dorința de a arăta cât sunt de grozavi mă înjurau sau săreau la bătaie. Dumnezeu m-a ocrotit chiar dacă eu nu-L cunoșteam, totuși mă rugam seară de seară să primesc putere și ocrotire. Încercam mereu să evit orice fel de conflict însă într-un mediu ca acesta eram tot timpul provocat.

Nimic din toate șicanele făcute de alți deținuți sau din necazurile cu care mă confruntam nu aveau să mă lovească mai mult ca decizia partenerei mele de viață.

Aceasta m-a anunțat printr-o scrisoare că a pus punct relației noastre de 6 ani. După o frumoasă poveste de dragoste, după ce a născut cei doi copii, care sunt niște comori mi-a scris că dorește să-și refacă viața, că nu mai vrea să mă vadă și să-mi văd de viața mea.

Sunt multe situații grele prin care trece un întemnițat, dar de departe cea mai grea este când primește o scrisoare precum am primit eu de la mama copiilor mei.

Au urmat multe nopți nedormite, când spun multe mă refer la peste 100 de nopți în care eu nu am putut dormi. Am renunțat să mănânc, să mai socializez cu ceilalți deținuți, toate gândurile mele erau despre cum să pun capăt acelei suferințe.

Îmi aduc aminte cum într-o noapte stăteam întins în pat cu ochii ațintiți în tavan în timp ce colegii mei dormeau cu toții. Diavolul a venit la mintea mea și mi-a șoptit că singura scăpare pentru mine este să merg în baie, să leg de gratiile geamului o sfoară și să-mi iau viața. Era un gând atât de insistent încât m-am luptat cu el ore în șir. Am început să strig către Dumnezeu, iar câteva minute mai târziu am adormit.

Câteva săptămâni mai târziu starea mea de sănătate a început să se înrăutățească, aveam o stare continuă de oboseală, o sete aprigă și amețeli frecvente.

Toate aceste simptome m-au făcut să cer să fiu scos la cabinetul medical al penitenciarului. După mai multe investigații și două rânduri de analize la sânge am fost diagnosticat cu diabet. Mi s-a spus că am dobândit această boală din cauza stresului exagerat. Mi s-a prescris o rețetă cu medicamente pentru diabetici, mi s-a schimbat regimul alimentar tot pentru diabetici, iar doamna doctor mi-a promis că va face tot posibilul ca în cel mult 10 zile să fiu transferat la Spitalul Penitenciar Târgu Ocna.

Așteptând să fiu transferat la spital, stăteam mai mult în cameră, aveam o stare continuă de amețeală. În una din acele zile un bărbat pe nume Lucian, un om care îl cunoaște pe Dumnezeu a venit să mă viziteze, aflase de starea mea. După ce m-a întrebat cum mă simt, mi-a spus următoarele: „la ora patru noi ne întâlnim pentru rugăciune în camera fratelui Ghiță, te încurajez să vii să mărturisești tot necazul tău și tot ce ai pe suflet fraților, te vom susține în rugăciune, atât pe tine, cât și pe familia ta, vino până nu e prea târziu”. Îmi amintesc că unul din colegii mei de celulă l-a batjocorit pe Lucian atunci, i-a zis să nu mai intre la noi în celulă și să mă lase în pace că și așa sunt bolnav, nu mai am nevoie și de pocăiți.

Acest frate mă invitase de mai multe ori să merg cu ei la rugăciune însă mereu am refuzat, în acea zi avea să fie cu totul altfel, am privit lucrurile dintr-o altă perspectivă. Am zis așa: „sunt bolnav și foarte supărat, cu ce s-ar putea înrăutăți situația dacă merg la rugăciune?”. Astfel mi-am luat inima în dinți și la ora patru după-amiază am intrat în camera fratelui Ghiță, am fost surprins să văd atâția colegi deținuți adunați la un loc, erau peste 15 persoane. Aveam o stare de sfială, parcă nu-mi găseam locul, însă frații mi-au dat un scaun pe care să mă așez, mi-au strâns mâna, m-au îmbărbătat, aproape toți cunoscând deja problemele mele. În acea după-amiază s-au cântat cântări creștine care m-au făcut de câteva ori să izbucnesc în plâns, îmi doream atât de mult să nu fiu văzut de ceilalți că plâng, mă abțineam cu toate puterile, cu toate acestea versurile acelor cântări m-au făcut să plâng ca un copilaș.

Apoi încurajat de fratele Lucian am spus celor adunați acolo despre necazurile și boala mea, îmi amintesc că s-au ridicat toți în picioare și într-un glas s-au rugat toți pentru mine, au fost minute bune în care acei oameni dragi au rugat pe Dumnezeu să aibă milă de mine. După ce s-a citit și vorbit din Biblie ne-am ridicat din nou toți în picioare, iar fratele Golanu Gheorghe a avut îndemnul ca rugăciunea de încheiere, și anume TATĂL NOSTRU, s-o rostim toți ținându-ne strâns de mână. A fost minunat, am simțit o pace și o liniște lăuntrică care n-o mai trăisem. Am simțit o unitate, o prietenie aparte între acei oameni.

La urmă fratele Ghiță mi-a dăruit o Biblie, era prima dată în viață când țineam o asemenea Carte în mână. Acest frate mi-a dat de grijă să nu o rup, sau să fac din ea foițe de țigări, așa cum mai văzuse la alții, de asemenea m-a încurajat să citesc pentru că sănătatea, pacea și liniștea mea stau strâns legate de această Carte.

Am mers în cameră la mine, plin de bucurie și liniște ținând la piept Biblia. Când m-au văzut colegii de celulă au sărit toți cu gura pe mine și mi-au spus: „Gata! Te-am pierdut, te-ai lăsat amăgit!”, însă eu nici nu-i auzeam, abia așteptam să mă urc în patul meu să citesc din Biblie.

Începând cu acea zi până astăzi când scriu această mărturie nu am mai lipsit de la nici o întâlnire a fraților de aici din penitenciar și nu am lipsit nici măcar o singură dată când au venit frații de afară să ne slujească.

După câteva zile am fost transferat la Spitalul Penitenciar Târgu Ocna, starea mea deși sufletește era mult mai bună, starea fizică era la fel de precară, simptomele bolii de diabet erau atât de clare, aveam o sete continuă, îmi amintesc că nu puteam să-mi potolesc setea.

Mă gândeam și de acum începusem să mă rog lui Dumnezeu să nu fie foarte grav, mă temeam tare că va trebui să fac insulină toată viața.

Din prima zi când am ajuns, fiind o urgență mi s-a luat sânge pentru analize, cu promisiunea doctorului că a doua zi dimineață va ști exact ce tratament să încep în lupta mea cu această nouă boală dobândită în urma multor zile de stres și supărare.

Oameni buni, nu știu ce s-a petrecut în acea noapte, dar știu că Dumnezeu s-a atins de trupul meu. După apelul de dimineață, a doua zi, am fost scoși pe rând fiecare la doctor pentru a primi medicamentele, fiecare pentru boala de care suferea. Fiindcă am fost chemat și eu, am zis în mintea mea că „Gata! Mă bagă la insulină!”, însă odată ajuns în fața medicului acesta mi-a zis că analizele spre deosebire de cele făcute la Botoșani nu indică nici o urmă de boală în corpul meu. Plin de bucurie, având o stare aproape euforică am alergat către cameră să le dau vestea cea mare colegilor, aceea că Dumnezeu m-a vindecat. Toți însă mă priveau ciudat, sceptici, acum îi înțeleg, ei erau toți bolnavi, toți primiseră vestea că au probleme de sănătate, iar eu țopăiam de bucurie că fusesem vindecat.

Eram cel mai fericit deținut din Spitalul Penitenciar Târgu Ocna. Slăvit să fie Dumnezeu!

La 3 zile după aceea pe când eram încă internat acolo, o doamnă asistentă mi-a adus vestea că voi fi din nou supus investigațiilor și analizelor. Când am întrebat: De ce? Mi s-a răspuns că mai trebuie făcute încă o dată toate analizele pentru ca ei să fie total convinși că eu nu am diabet. Eu simțeam că sunt bine, că sunt sănătos, că nu mai este nevoie de alte analize, însă am acceptat și am reluat toate investigațiile de la capăt. Desigur că Dumnezeu care m-a vindecat, nu a făcut-o doar pentru o zi sau două, ci pentru totdeauna, analizele au ieșit din nou bune. Slăvit să fie Domnul!

Până și doctorii se uitau mirați unul la altul, având într-o mână analizele vechi și în alta pe cele noi.

Ce bucurie, oricât aș dori să vă exprim ce am trăit nu pot, ce pot face însă este să vă zic că m-am încrezut din toată inima în Dumnezeu și n-am dat greș, doresc ca atât cât voi mai trăi să mă încred în El și doar în El, cel mai priceput și puternic doctor de pe lumea toată.

Ajuns la Penitenciarul Botoșani, abia așteptam să mă întâlnesc cu frații. Când m-au văzut atât de vesel m-au luat în brațe, le-am mărturisit ceea ce v-am scris și vouă aici. S-au bucurat cu toții și au dat slavă lui Dumnezeu.

Simțeam că nu este de ajuns doar că am scăpat de boală, mă simțeam dator Dumnezeului care m-a vindecat. M-am hotărât la una din serile de rugăciune să-l urmez pe Dumnezeu toată viața mea și să-l primesc e Iisus Hristos ca Domn și Mântuitor personal al meu.

Așadar pe 30 septembrie 2016 am făcut legământ în apa botezului cu Dumnezeul care m-a vindecat și care prin Fiul Său mi-a dat șansa la o viață nouă aici pe pământ și la viața veșnică după ce voi pleca de aici.

Sunt un om nou prin harul lui Dumnezeu, atât fizic cât și spiritual. Sunt bine, sănătos, am primit de la Dumnezeu promisiunea vieții veșnice, despre acest lucru nu m-am gândit niciodată la modul serios înainte de a-l cunoaște pe Domnul. Acum mă gândesc zilnic, meditez la Cuvântul lui Dumnezeu, la ceea ce ne vorbește El prin Biblie și doresc să trăiesc după voia Lui.

Mama copiilor mei m-a părăsit definitiv, am înțeles că are pe altcineva, însă acest lucru nu mă mai face să sufăr, sau să nu dorm nopțile sau să-mi crească glicemia, pentru că de acum am adus și acest necaz tot la picioarele Mântuitorului. Spune Domnul Iisus ca noi să aruncăm asupra Lui toate necazurile, toate problemele, bolile și El Însuși se va ocupa de ele, noi trebuie doar să credem. Asta am și făcut, iar El, precum stă scris în Biblie, s-a ocupat de toate necazurile mele.

Doresc să mă ajute Dumnezeu să stau tare pe cale, să-i slujesc Lui toată viața, iar copilașii mei atunci când vor crește să-și dorească să-l cunoască și să-l urmeze pe Mântuitorul Iisus Hristos.

Aceasta este mărturia mea, a unui deținut din Penitenciarul Botoșani, un om fără prea multă însemnătate, dar care s-a încrezut în Dumnezeu și nu a dat greș.

Comment

One Reply to “Vindecat de diabet!”

Lasă un răspuns